Căutare comunitate
și district

 

Catehismul în Întrebări și Răspunsuri

03. Dumnezeu ca Trinitate

Dumnezeu este o fiinţă spirituală desăvârşită şi absolut independentă. El este veşnic, nu are nici început şi nici sfârşit. Dumnezeu este unul Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.

Atunci când se vorbeşte despre „Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh” nu este vorba despre trei dumnezei, ci despre trei persoane care sunt un singur Dumnezeu.

Dumnezeu ca Trinitate: vezi întrebările 61. ..., 198.

Oamenii nu-L pot descrie în întregime pe Dumnezeu. Se cunosc însă câteva caracterisitici ale Lui: El este unic, sfânt, atotputernic, veşnic, iubitor, îndurător, drept, desăvârşit.

Nu există decât un singur Dumnezeu. Credinţa în singurul Dumnezeu este mărturisirea de bază din Vechiul şi Noul Testament, fiind totodată principiul de bază al credinţei creştine.

Învăţătura conform căreia nu există decât un singur Dumnezeu se numeşte „monoteism”. Religii monoteiste sunt de exemplu creştinismul, iudaismul şi islamismul.

„Aşa vorbeşte Domnul, Împăratul lui Israel şi Răscumpărătorul lui, Domnul oştirilor: „Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, şi afară de Mine, nu este alt Dumnezeu.“ (Isaia 44, 6).

„Ascultă Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este un singur Domn…“ (Marcu 12, 29).

Caracteristica de a fi sfânt face parte din fiinţa lui Dumnezeu, din felul Lui de a fi şi de a acţiona. Caracterul sfânt înseamnă un caracter maiestuos, de neatins, rupt complet de sfera cotidianului. Cuvântul şi voinţa lui Dumnezeu sunt şi ele sfinte.

Sfinţenia lui Dumnezeu sfinţeşte locul în care se dezvăluie.

„Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!" (Isaia 6, 3).

Dumnezeu poate să facă totul şi orice, nimic nu este imposibil pentru El. Nimeni nu poate zădărnici sau limita voinţa şi acţiunea lui Dumnezeu.

În facerea lumii se vede foarte clar ce înseamnă că Dumnezeu este atotputernic. Totul a fost creat numai prin cuvântul Lui. Din nimic, El a creat totul, lucrurile pe care noi, oamenii, le vedem şi cele pe care nu le vedem. Fiindcă este atotputernic, El va crea şi lumea cea nouă.

Dumnezeu este atotputernic şi prin urmare, ştie totul şi este omniprezent.

Crearea lumii noi: vezi întrebarea 581.

„Isus a răspuns: Ce este cu neputinţă la oameni, este cu putinţă la Dumnezeu" (Luca 18, 27).

„Prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri cari se văd.“ (Evrei 11, 3).

Dumnezeu nu are început şi nici sfârşit. Pentru El, timpul nu are limite, ci este nesfârşit. Dumnezeu este Creatorul timpului şi este stăpân peste el.

„Înainte ca să se fi născut munţii, şi înainte ca să se fi făcut pământul şi lumea, din vecinicie în vecinicie, Tu eşti Dumnezeu!" (Psalmii 90, 2).

Dumnezeu s-a arătat a fi dragoste încă din Vechiul Testament, atunci când a ales poporul lui Israel şi când l-a eliberat din robia egipteană. El s-a revelat întregii omeniri ca fiind dragoste atunci când L-a trimis pe Fiul Său pentru mântuirea tuturor oamenilor.

Apostolul Ioan a scris: „Şi noi am cunoscut şi am crezut dragostea pe care o are Dumnezeu faţă de noi. Dumnezeu este dragoste; şi cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu, şi Dumnezeu rămâne în el.“ (1 Ioan 4, 16).

„Te iubesc cu o iubire vecinică; deaceea îţi păstrez bunătatea Mea!“ (Ieremia 31, 3).

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentruca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa vecinică.“ (Ioan 3, 16).

Dumnezeu este faţă de oameni îndurător şi milostiv, îndelung răbdător şi plin de bunătate (Psalmii 103,8). Faptul că Dumnezeu ne dă harul Lui şi este cu noi milostiv se observă, mai presus de toate, în grija pe care o are faţă de oameni, iertându-i de păcatele în care sunt captivi. Dumnezeu mai este totodată milostiv faţă de oameni şi prin faptul că a venit pe pământ ca om, întrupat în Isus Hristos.

Niciun un om nu merită să primească de la Dumnezeu, prin propriile calităţi, harul şi milostenia Lui. Iată de ce, harul este un dar de la Dumnezeu.

Tot ce face Dumnezeu este drept; El nu face greşeli. „El este un Dumnezeu credincios şi fără nedreptate, El este drept şi curat.“ (Deuteronomul 32, 4). Oamenii pot avea încredere deplină în El şi în dreptatea Lui: „Celce v-a chemat este credincios, şi va face lucrul acesta“ (1 Tesaloniceni 5, 24).

Expresia dreptăţii lui Dumnezeu sunt legile pe care le-a dat, cum ar fi de exemplu, „ce samănă omul, aceea va şi secera“ (Galateni 6, 7), sau aceea că „plata păcatului este moartea“ (Romani 6, 23).

Dar, mai presus de toate, se află harul lui Dumnezeu. El face, de asemenea, parte din dreptatea lui Dumnezeu. Omul păcătos, care merită să fie pedepsit, poate să primească harul prin intermediul lui Isus Hristos: în felul acesta, omul nu mai are păcate şi vină înaintea lui Dumnezeu.

„Temelia Cuvântului Tău este adevărul, şi toate legile Tale cele drepte sunt vecinice“ (Psalmii 119, 160).

„Da, Doamne Dumnezeule, Atotputernice, adevărate şi drepte sunt judecăţile Tale.“ (Apocalipsa 16, 7).

„Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Hristos Isus.“ (Romani 3, 24).

Faptele lui Dumnezeu sunt bune, căile Sale sunt corecte. El nu acţionează dintr-o necesitate sau obligativitate, ci numai pentru că vrea să-şi împlinească voinţa, care este desăvârşită. Dumnezeu ia absolut liber deciziile Sale.

Caracterul desăvârşit al lui Dumnezeu se sprijină pe adevăr. Dumnezeu nu ştie ce este minciuna, nici prefăcătoria, nici nesiguranţa şi pentru El nu există deosebire între „a vrea” şi „a face”.

Omul poate observa caracterul desăvârşit al lui Dumnezeu în persoana lui Isus Hristos, deoarece Isus Hristos a fost singura fiinţă desăvârşită de pe pământ, adică nu a păcătuit niciodată prin vorbele şi faptele Lui.

„Căile lui Dumnezeu sunt desăvârşite, Cuvântul Domnului este încercat: El este un scut pentru toţi cei ce aleargă la El.“ (Psalmii 18, 30).

„Dumnezeu - Trinitatea“ înseamnă că Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt toţi împreună un singur Dumnezeu. Deci, nu este vorba despre trei dumnezei, ci despre un singur Dumnezeu care ni se dezvăluie prin cele trei forme.

Există indicii cu privire la caracterul de Treime (Trinitatea) a lui Dumnezeu atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament. Datorită acestor mărturii biblice, creştinii cred în Dumnezeu ca Treime.

Primul indiciu cu privire la Dumnezeu ca Treime există în Genesa 1, 26 : „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră.” Verbul la plural „să facem” ne indică faptul că Dumnezeu a acţionat ca fiind format din trei persoane.

Dumnezeu i s-a arătat lui Avraam la stejarii lui Mamre, prin intermediul a trei bărbaţi.(Geneză 18). Lucrul acesta este un indiciu pentru Dumnezeu ca Treime.

La fel este şi în cazul celor trei binecuvântări date de Aaron poporului evreu (Binecuvântarea lui Aaron – Numeri 6, 24-26).

„Domnul să te binecuvânteze, şi să te păzească! Domnul să facă să lumineze Faţa Lui peste tine, şi să se îndure de tine! Domnul să-Şi înalţe Faţa peste tine, şi să-ţi dea pacea!“ (Numeri 6, 24-26).

Atunci când a fost botezat în Iordan, s-a deschis cerul deasupra lui Isus, Fiul lui Dumnezeu, şi a coborât Sfântul Duh printr-un porumbel. Tatăl a mărturisit din cer următoarele: „Tu eşti Fiul Meu prea iubit, în Tine Îmi găsesc toată plăcerea Mea.“ (Marcu 1, 11). Prin urmare, toţi trei au fost prezenţi: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.

Cele trei persoane divine mai apar, de asemenea, în porunca pe care le-a dat-o Isus apostolilor de a-i boteza pe oameni: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.“ (Matei 28, 18.19).

La fel şi formula de binecuvântare din 2 Corinteni 13, 14 indică caracterul de trinitate al lui Dumenzeu: „Harul Domnului Isus Hristos, şi dragostea lui Dumnezeu, şi împărtăşirea Sfântului Duh, să fie cu voi cu toţi!“

Caracterul Trinitar al lui Dumnezeu există dintotdeauna, din veşnicie. Învăţătura cu privire la existenţa lui Dumnezeu ca Treime a fost formulată cu prilejul Conciliului de la Niceea (325 d.H.) şi a celui de la Constantinopol (381 d.H.).

Învăţătura cu privire la existenţa lui Dumnezeu ca Treime face parte din principiile de bază ale credinţei creştine.

Conciliu: vezi explicaţiile de la întrebarea 33.

Numele de Tată, Fiu şi Sfântul Duh sunt numele date celor trei persoane divine. Cu toate că se deosebesc între ele, ele constituie totuşi la un loc un Dumnezeu.

În tradiţia creştină, cele trei personalităţi creştine au fiecare o sarcină aparte:

Dumnezeu-Tatăl, este Creatorul cerului şi al pământului.

Dumnezeu-Fiul, este Mântuitorul care a venit ca om pe pământ şi şi-a jertfit viaţa pentru mântuirea oamenilor.

Dumnezeu-Sfântul Duh, este noul Creator: el are grijă ca oamenii să primească mântuirea de la Dumnezeu şi ca noua creatură să ajungă la desăvârşire.

Noua creatură: vezi întrebările 528. ...

Atunci când se întrebuinţează noţiunea de „Tată” în asociere cu numele lui Dumnezeu, ne gândim întotdeauna la următoarele Lui trăsături: El este Cel care a creat, Cel care are autoritate şi Cel care are grijă de noi. Dumnezeu este Creatorul, Cel care îşi îngrijeşte şi ocroteşte creaţia. Prin urmare, orice om i se poate adresa lui Dumnezeu, Creatorului său, prin cuvântul „Tată”.

Vezi de asemenea Copil al lui Dumnezeu: explicaţiile la întrebarea 530.

„La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul“ (Geneză 1, 1), cele văzute – deci crearea lucrurilor materiale – şi cele nevăzute. În urma facerii de către Dumnezeu, a luat naştere absolut totul.

Dumnezeu a creat totul din nimic şi fără a avea vreun model: „Dumnezeu … care cheamă lucrurile cari nu sunt, ca şi cum ar fi“ (Romani 4, 17). De asemenea, El a creat lucruri şi făpturi din materia făcută de El (vezi Geneză 2, 7.8.19), în care a pus legile Sale. Şi tot ce a făcut, îi este supus Lui.

„Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu. Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit; şi a pus acolo pe omul pe care-l întocmise. Domnul Dumnezeu a făcut din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului; şi le-a adus la om, ca să vadă cum are să le numească; şi orice nume pe care-l dădea omul fiecărei vieţuitoare, acela-i era numele.“ (Geneză 2, 7.8.19).

Facerea lumii şi legile după care funcţionează aceasta stau mărturie pentru înţelepciunea infinită şi nelimitată a lui Dumnezeu, a cărei măreţie noi, oamenii, nici nu ne-o putem imagina. Autorul Psalmului scrie cu mare admiraţie: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui.“ (Psalmii 19, 1).

Dumnezeu a creat lumea în şase zile. Cele şase zile ale facerii lumii constituie o durată de timp nedeterminată. O „zi” din facerea lumii de către Dumnezeu nu corespunde cu o zi din vremurile noastre.

În Geneză 2, 2 scrie: „În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea, pe care o făcuse; şi în ziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse.“

„… că, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sunt ca o zi.“ (2. Petru 3, din 8).

„Căci înaintea Ta, o mie de ani sunt ca ziua de ieri, care a trecut.“ (Psalmii 90, 4).

În Biblie ni se relatează că Dumnezeu a făcut prin cuvântul Său cerul şi pământul, lumina, uscatul şi mările, soarele, luna şi stelele, plantele şi animalele, precum şi omul. Iar toate au fost foarte bune (vezi Geneză 1, 31).

Nu. Dumnezeu a creat, de asemenea, o lume a lucrurilor care nu se văd. La fel cum oamenii nu-L pot cerceta pe Dumnezeu, tot astfel ei nu pot cerceta nici aceste taine ale lucrurilor care nu se văd. În Sfânta Scriptură există însă indicii la adresa anumitor tărâmuri, acţiuni, situaţii şi fiinţe aflate în afara lumii lucrurilor materiale.

Din lumea lucrurilor care nu se văd fac parte împărăţia în care domneşte Dumnezeu, îngerii, sufletul nemuritor al omului, precum şi împărăţia celor morţi.

Împărăţia celor morţi: vezi întrebarea 537. ...

Diavolul sau satana a fost iniţial unul dintre îngeri, făcând astfel parte din lumea lucrurilor care nu se văd. Acest înger s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu şi a fost îndepărtat din cer şi din comuniunea lui Dumnezeu împreună cu adepţii lui, datorită nesupunerii, a invidiei şi a minciunilor.

Răul: vezi întrebarea 217. ...

„Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu pe îngerii cari au păcătuit, ci i-a aruncat în Adânc.“ (2 Petru 2, 4).

„El a păstrat pentru judecata zilei celei mari, puşi în lanţuri vecinice, în întunerec, pe îngerii cari nu şi-au păstrat vrednicia, ci şi-au părăsit locuinţa.“ (Iuda 6).

Îngerii sunt fiinţe spirituale, create de Dumnezeu. Ele fac parte din lumea lucrurilor care nu se văd. În cazuri unice, ei pot fi văzuţi de oameni, dacă Dumnezeu îngăduie acest lucru.

Sarcina îngerilor este aceea de a-L slăvi pe Dumnezeu, de a împlini sarcinile primite de la El şi, în felul acesta, de a-i sluji.

Dragostea lui Dumnezeu faţă de oameni se vede, printre altele, prin faptul că îi lasă pe îngeri să-i slujească nu numai Lui însuşi, ci şi oamenilor. Îngeri păzitori au în special copiii, ceea ce reiese din Matei 18, 10.

„Eu sunt Rafael, unul din cei şapte sfinţi îngeri, care ridică rugăciunile sfinţilor şi le înalţă înaintea slavei Celui Sfânt… Căci eu n-am venit de voia mea, ci după voia Dumnezeului nostru, de aceea să-L şi binecuvântaţi în veac!“ (Tobit 12, 15.18).

„Feriţi-vă să nu defăimaţi nici măcar pe unul din aceşti micuţi; căci vă spun că îngerii lor în ceruri văd pururea faţa Tatălui care este în ceruri.“ (Matei 18, 10).

Nu, pentru că îngerii acţionează numai în funcţie de voia lui Dumnezeu: de aceea, nu lor trebuie să le mulţumim sau să ne închinăm, ci numai lui Dumnezeu.

Îngerii sunt „toţi duhuri slujitoare trimese să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moşteni mântuirea.“ (Evrei 1, 14).

Omul este unitatea dintre duh, suflet şi trup (1 Tesaloniceni 5, 23). Trupul este muritor şi prin urmare face parte din lumea lucrurilor care se văd, făcută de Dumnezeu. Sufletul şi duhul (spiritul) sunt nemuritoare, şi deci fac parte din lumea lucrurilor care nu se văd. Datorită faptului că sufletul şi duhul continuă să existe şi după moarte, este important să ne preocupăm de lumea lucrurilor care nu se văd.

Atitudinea pe care o adoptă omul în timpul vieţii sale pe pământ faţă de Dumnezeu are repercursiuni asupra existenţei lui pe lumea cealaltă. Cunoscând acest lucru, omul poate încerca să reziste ispitelor satanei şi să ducă o viaţă pe placul lui Dumnezeu.

Apostolul Pavel subliniază însemnătatea lumii lucrurilor care nu se văd în viaţa noastră: „Căci întristările noastre uşoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate vecinică de slavă. Pentrucă noi nu ne uităm la lucrurile cari se văd, ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile cari se văd, sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd, sunt vecinice.“ (2 Corinteni 4, 17.18). Astfel, dacă ne vom preocupa de lucrurile care nu se văd, vom putea înţelege mult mai bine ceea ce ni se întâmplă în viaţă.

Dacă vrem să ne ocupăm de lucrurile care nu se văd, trebuie să ne întoarcem către Dumnezeu şi să-L slăvim.

Totuşi, preocuparea cu lucrurile nevăzute prin intermediul invocării duhurilor sau al întrebării morţilor (spiritism) este împotriva voinţei lui Dumnezeu (vezi Deuteronomul 18, 10.1; 1 Samuel 28).

Cuvântul „spiritism“ (de la termenul latin „spiritus“ = „duh“) se referă la diferitele metode de invocare a duhurilor sau spiritelor, în special a spiritelor celor morţi.

„… să nu fie la tine nimeni care să aibă meşteşugul de ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al viitorului, de vrăjitor, de descântător, nimeni care să întrebe pe cei ce cheamă duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care să întrebe pe morţi. Căci oricine face aceste lucruri este o urâciune înaintea Domnului.“ (Deuteronomul 18, 10-12).

Omul face parte atât din lumea lucrurilor care se văd, cât şi din cea a lucrurilor care nu se văd, pentru că posedă o fiinţă materială (trupul) şi în acelaşi timp, o fiinţă imaterială (spiritul sau duhul).

Prin aceasta, Dumnezeu i-a acordat omului o poziţie deosebită printre celelalte fiinţe create de El, făcându-l să aibă o relaţie strânsă cu El însuşi: „Apoi Dumnezeu a zis: Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele cari se mişcă pe pământ.“ (Geneză 1, 26.27).

Noţiunea de „material“ (adj.) provine de la cuvântul latin „materie“, care înseamnă „material, substanţă”. Tot ce este vizibil, are o substanţă şi poate fi pipăit este denumit un lucru „material”. Spre deosebire de acestea, tot ce este invizibil pentru om şi nu poate fi pipăit, se numeşte „imaterial” sau spiritual.

Dumnezeu a făcut totul prin cuvântul Său şi l-a chemat pe om pe nume. Deci Dumnezeu îi vorbeşte direct omului („poţi să mănânci…”) şi îl iubeşte. El îl poate auzi pe Dumnezeu şi îl poate iubi şi el la rândul său.

Deoarece Dumnezeu vorbeşte cu omul, are grijă de el şi îl face părtaş la trăsăturile divine, cum sunt dragostea, judecata şi nemurirea, se poate spune că omul este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Dumnezeu este independent, deci pe deplin liber. El i-a dat, de asemenea, şi omului făcut după chipul Său, posibilitatea de a hotărî singur. Prin această libertate de acţiune, omul a primit în acelaşi timp răspunderea pentru faptele sale (Geneză 2, 16.17)

„Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: „Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.“ (Geneză 2, 16.17).

Da. Atât femeia, cât şi bărbatul, sunt făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Astfel, ei au aceeaşi fiinţă, aceeaşi natură.

Nu. Faptul că omul este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu nu înseamnă că Dumnezeu are aceeaşi fiinţă şi acelaşi trup ca omul.

Omul depinde de Dumnezeu în existenţa sa.

Omului îi este dat să-L cunoască pe Dumnezeu, Creatorul său, să-L iubească şi să-L slăvească. În felul acesta, omul are viaţa orientată în funcţie de Dumnezeu, indiferent dacă crede în El, sau nu.

Dumnezeu i-a dat omului un loc unde să poată trăi şi l-a însărcinat să „stăpânească” pământul, şi anume să-l lucreze şi să-l protejeze (vezi Geneză 1, 26.28; Psalmii 8, 7).

„Dumnezeu i-a binecuvântat, şi Dumnezeu le-a zis: „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul, şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ.“ (Geneză 1, 28).

Omul trebuie să dovedească mult spirit de responsabilitate faţă de lumea făcută de Dumnezeu şi faţă de Creator. El este liber să decidă, dar nu are voie să fie despotic faţă de creaţie. Având acelaşi chip cu cel al lui Dumnezeu, el trebuie să se poarte cu toate vieţuitoarele şi cu spaţiul de existenţă aşa cum se poartă o fiinţă divină: cu înţelepciune, cu bunătate şi cu iubire.

Nu. Dumnezeu-Creatorul, Stăpânul care a dat poruncile, le-a poruncit lui Adam şi Evei să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului, aflat în grădina Eden. Prin aceasta, El a vrut să-i verifice pe oameni cum procedează atunci când au libertatea de a decide, fiind făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. În acelaşi timp, El i-a avertizat ce urmări poate avea încălcarea poruncii.

Facut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu: vezi întrebarea 81.

Primii oameni au căzut în ispită prin influenţa răului, care li s-a arătat prin şarpe. Ei au încălcat porunca pe care le-o dăduse Dumnezeu. Prin aceasta, omul a devenit păcătos.

Căderea în păcat a însemnat separarea de Dumnezeu, moartea spirituală. Omul trebuia acum să ducă o existenţă plină de griji pe pământ, care se sfârşea prin moartea trupească (vezi Geneză 3, 16-19).

De la căderea în păcat, omul a devenit un păcătos, ceea ce înseamnă că el este mereu încurcat în păcate şi este, prin urmare, incapabil să trăiască fără să păcătuiască.

Moartea spirituală: vezi întrebarea 532.

„Blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale… căci ţărână eşti, şi în ţărână te vei întoarce.“ (Geneză 3, 17.19).

Omul nu poate schimba singur starea de separare de Dumnezeu. Dar chiar şi ca păcătos, omul beneficiază totuşi de mângâierea şi ajutorul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu-l lasă veşnic în moartea spirituală: prin Isus Hristos, adică prin Dumnezeu care s-a făcut om, şi prin jertfa şi învierea Lui, Dumnezeu le-a creat tuturor oamenilor posibilitatea de a fi salvaţi de la moartea spirituală.

Omul a primit un prim indiciu despre jertfa lui Hristos atunci când Dumnezeu i-a spus şarpelui : „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul.” (Geneză 3, 15)

Duhul, sufletul şi trupul depind unul de celălalt, se întrepătrund şi se influenţează.

Trupul ia naştere prin procreare, preluând caracteristici din fiinţa şi forma părinţilor. Sufletul este creat de Dumnezeu. Astfel, Dumnezeu acţionează şi în prezent, fiind Creatorul fiecărui om în parte.

Prin intermediul sufletului şi al duhului, care nu sunt în Biblie diferiţi foarte clar unul de celălat, omul poate face parte din lumea spirituală, îl poate cunoaşte pe Dumnezeu şi poate avea legătură cu El.

„Suflet“ şi „duh“: sufletul nemuritor nu trebuie confundat cu psihicul omului, care de multe ori este denumit „suflet”. De asemenea, trebuie să se facă deosebire între „duh” şi intelect.

Trupul omului este muritor, dar sufletul şi duhul sunt nemuritoare. După moartea trupească, omul trăieşte mai departe ca unitate dintre suflet şi duh. Prin moarte nu dispare de fapt ceea ce constituie persoana lui, adică personalitatea, deoarece sufletul şi duhul nu mor.

În ziua învierii morţilor, sufletul şi duhul se vor uni cu un trup al învierii.

Viaţa în continuare, după moartea trupească: vezi întrebarea 531. ...

Dumnezeu – Fiul este cea de-a doua persoană din Dumnezeu ca Trinitate. Între Dumnezeu – Tatăl şi Dumnezeu – Fiul nu există o ierarhie, chiar dacă noţiunile de „Tată” şi „Fiu” ne dau să înţelegem acest lucru.

Isus Hristos este Dumnezeu, Fiul, care a devenit om şi a rămas în acelaşi timp Dumnezeu. El s-a născut în Betleem din Fecioara Maria.

Isus Hristos, Dumnezeu şi om: vezi întrebarea 103. ...

„În vremea aceea a ieşit o poruncă de la Cezar August să se înscrie toată lumea. Înscrierea aceasta s-a făcut întâia dată pe când era dregător în Siria Quirinius. Toţi se duceau să se înscrie, fiecare în cetatea lui. Iosif s-a suit, şi el din Galilea, din cetatea Nazaret, ca să se ducă în Iudea, în cetatea lui David, numită Betleem, pentrucă era din casa şi din seminţia lui David, să se înscrie împreună cu Maria, logodnica lui, care era însărcinată. Pe când erau ei acolo, s-a împlinit vremea când trebuia să nască Maria. Şi a născut pe fiul ei cel întâi născut, L-a înfăşat în scutece, şi L-a culcat într-o iesle, pentrucă în casa de poposire nu era loc pentru ei. În ţinutul acela erau nişte păstori, cari stăteau afară în câmp, şi făceau de strajă noaptea împrejurul turmei lor. Şi iată că un înger al Domnului s-a înfăţişat înaintea lor, şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor. Ei s-au înfricoşat foarte tare. Dar îngerul le-a zis: „Nu vă temeţi: căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul. Iată semnul, după care îl veţi cunoaşte: veţi găsi un prunc înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle.“ Şi deodată, împreună cu îngerul s-a unit o mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu, şi zicând: „Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte, şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui.“ (Luca 2, 1-14).

În Vechiul Testament întâlnim, printre altele, profeţia proorocului Isaia: „Iată, fecioara va rămânea însărcinată, va naşte un fiu, şi-i va pune numele Emanuel.“ (Isaia 7, 14).

Proorocul Mica a profeţit dinainte locul de naştere al lui Isus: „Şi tu, Betleeme Efrata, măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, totuşi din tine Îmi va ieşi Cel ce va stăpâni peste Israel, şi a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veciniciei.“ (Mica 5, 2).

Isaia l-a descris pe Isus, subliniind numele Sale unice: „Căci un Copil ni s-a născut, un fiu ni s-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veciniciilor, Domn al păcii.“ (Isaia 9, 6).

Emanuel („Dumnezeu e cu noi“): vezi întrebarea 115.

„…Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut supt Lege.“ (Galateni 4, 4);

vezi de asemenea întrebarea 4

Cel care a pregătit drumul lui Isus a fost Ioan Botezătorul. Acest predecesor, profeţit de Dumnezeu (vezi Maleahi 3, 1), le-a propovăduit oamenilor că trebuie să se pocăiască şi a anunţat venirea lui Isus Hristos, Mântuitorul: „Cât despre mine, eu vă botez cu apă, spre pocăinţă; dar Celce vine după mine, este mai puternic decât mine, şi eu nu sunt vrednic să-I duc încălţămintele. El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc.“ (Matei 3, 11).

Ioan Botezătorul a fost primul despre care ni se relatează în Biblie că l-a numit pe Isus foarte clar Fiu al lui Dumnezeu şi a mărturisit şi propovăduit poporului despre aceasta.

„A venit un om trimes de Dumnezeu: numele lui era Ioan. El a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentruca toţi să creadă prin el. Nu era el Lumina, ci el a venit ca să mărturisească despre Lumină.“ (Ioan 1, 6-8).

„Şi eu am văzut lucrul acesta, şi am mărturisit că El este Fiul lui Dumnezeu.“ (Ioan 1, 34).

Ioan l-a văzut pe Isus venind la el şi a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!“ A doua zi, Ioan stătea din nou cu doi din ucenicii lui şi, văzându-l pe Isus trecând pe acolo, a spus din nou: „Iată Mielul lui Dumnezeu!“ Cei doi ucenici L-au urmat după aceea pe Isus, devenind ucenicii Lui. (vezi Ioan 1, 29.36.37).

Denumirea de „Miel” era menită să-L prezinte pe Isus Hristos drept Mântuitor şi ne trimite la Isaia 53, 7: „Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie“. În Vechiul Testament, mieii erau consideraţi din cele mai vechi timpuri, animalele preferate pentru jertfe. Imaginea „Mielului lui Dumnezeu” sacrificat este un indiciu cu privire la jertfa lui Isus Hristos pe cruce.

Prin jertfa Sa, Fiul lui Dumnezeu a creat calea prin care oamenii să poată fi salvaţi de la moartea spirituală şi să poată dobândi viaţa veşnică: „Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimes în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.“ (1 Ioan 4, 9.10).

Moartea spirituală: vezi întrebările 89. şi 532.

Fiul născut al lui Dumnezeu înseamnă că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, unic şi veşnic.

Fiul lui Dumnezeu nu este o fiinţă ca omul; El nu poate fi asemănat nici cu un înger, care are un început. El nu are nici început şi nici sfârşit, El este Dumnezeu şi are aceeaşi fiinţă ca Tatăl şi ca Sfântul Duh. În felul acesta, El a fost dintotdeauna - deci înainte de facerea lumii – împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh (pre-existenţă).

Noţiunea de „pre-existenţă“ provine de la cele două cuvinte de origine latină „prae“ şi „existentia“, care înseamnă în traducere „pre“ şi „existenţă“. Referitor la Isus Hristos, pre-existenţa înseamnă că Fiul lui Dumnezeu există dintotdeauna, din veşnicie, deci dinainte de facerea lumii şi de naşterea Lui ca om pe pământ.

Dumnezeu a creat totul prin cuvânt („Dumnezeu a zis“, vezi Geneză 1, 3) şi le-a ordonat cu un anumit sens. Astfel, cuvântul este originea de la care au pornit toate lucrurile.

Noţiunea de „cuvânt“ (în lb.greacă „logos“) este folosit în capitolul 1 din Evanghelia după Matei şi pentru Fiul lui Dumnezeu. Prin aceasta ni se indică faptul că Dumnezeu-Fiul este în egală măsură Creatorul, la fel ca Dumnezeu-Tatăl şi ca Dumnezeu-Sfântul Duh.

„La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El. Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.“ (Ioan 1, 1-3.14).

În Ioan 1, 14 ni se spune că Fiul lui Dumnezeu („Cuvântul”) s-a făcut „trup”, adică un om adevărat. El s-a născut în Betleem, a crescut apoi în Nazaret şi a învăţat acolo meseria de tâmplar. A murit la Ierusalim. A fost răstignit pe Golgota.

Da, în ceea ce priveşte natura Lui omenească, Isus Hristos a fost la fel ca ceilalţi oameni. El a avut un trup omenesc şi necesităţile umane corespunzătoare. I-a fost foame atunci când a fost în deşert, i-a fost sete când s-a dus la fântâna lui Iacov, s-a bucurat când a fost la nunta din Caana, a suferit împreună cu cei trişti şi a plâns atunci când a murit prietenul Lui Lazăr. La fel a plâns şi atunci când s-a aflat în Ierusalim şi oamenii nu L-au recunoscut că era Fiul lui Dumnezeu. El a simţit dureri mari când a fost bătut de ostaşi.

Dar s-a deosebit de oameni prin aceea că a venit fără păcate în lume şi nu a păcătuit niciodată. El a ascultat de Dumnezeu, Tatăl Lui, şi i s-a supus până în ultima clipă a morţii pe cruce.

Nu. Pe pământ, Isus a fost deopotrivă om şi Fiul lui Dumnezeu, deci Dumnezeu adevărat.

Isus Hristos este om adevărat şi Dumnezeu adevărat. El are două naturi: una omenească şi una divină.

Numai pentru că este Dumnezeu adevărat a putut Isus Hristos să spună: „Eu şi Tatăl una suntem.“ (Ioan 10, 30), exprimând astfel egalitatea fiinţei Lui cu cea a Tatălui.

La botezul lui Isus în Iordan s-a auzit o voce din cer care a spus: „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea“ (Matei 3, 17). La fel s-a întâmplat şi cu prilejul schimbării la faţă a lui Isus. Dumnezeu a spus din nou că Isus era Fiul Lui: „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea Mea!“ (Matei 17, 5). Următoarele cuvinte ale lui Isus, „Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl“ (Ioan 14, 9), dovedesc de asemenea că El este Dumnezeu.

Minunile pe care le-a făcut Isus Hristos dovedesc că El este Dumnezeul adevărat.

Natura îi era supusă: El a potolit o furtună şi a mers pe Lacul Ghenezaret. El a dovedit că este stăpân peste viaţă şi moarte, vindecând bolnavi şi înviindu-i pe cei morţi. Prin înmulţirea peştilor şi a pâinilor spre a hrăni mii de oameni şi prin preschimbarea apei în vin, faptele Lui au depăşit tot ceea ce sunt în stare oamenii. El a fost stăpân peste păcat; El a iertat păcatele de mai multe ori.

Minunile lui Isus: vezi întrebările 140. ...

Dumnezeu „a fost arătat în trup“ (1 Timotei 3, 16).

„El este Dumnezeul adevărat şi viaţa vecinică“ (1 Ioan 5, 20).

„Isus” înseamnă: „Dumnezeu Mântuitorul“.

Atunci când îngerul Gavril a anunţat naşterea lui Isus, a anunţat în acelaşi timp şi numele copilului, spunându-i Mariei: „Şi iată că vei rămâne însărcinată, şi vei naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Isus.“ (Luca 1, 31). Chiar şi lui Iosif i s-a spus cum trebuia să-L numească pe copil: „…şi-i vei pune numele Isus, pentrucă El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale.“ (Matei 1, 21).

Astfel, chiar şi numai prin darea acestui nume reiese clar că Isus este Salvatorul şi Mântuitorul profeţit.

Isus Hristos li s-a descoperit oamenilor prin faptele sale, drept Mântuitor trimis de Dumnezeu (Mântuitorul): „Orbii îşi capătă vederea, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţiţi, surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se propovăduieşte Evanghelia.“ (Matei 11, 5). Cel mai bine recunoaştem că Isus Hristos este Mântuitorul după faptul că El a propovăduit voinţa lui Dumnezeu şi şi-a dat viaţa pentru mântuirea oamenilor, deci pentru eliberarea lor de păcat şi vină.

Da, mântuirea nu poate exista decât prin Isus Hristos. Omul nu poate dobândi mântuirea decât prin El.

„În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.“ (Faptele apostolilor 4, 12).

În Sfânta Scriptură, Isus Hristos este numit în mai multe feluri, iar numele atribuite sunt un fel de „titluri înalte” care au de-a face cu caracterul Său sublim de suveran, de Împărat sau de „Înălţime”, făcându-se referiri la diferitele Lui trăsături şi caracteristici absolut unice.

Noţiunea de „Înălţime“ sau „Alteţă” denotă un titlu de suveran, şi este folosit pentru a denumi o persoană care face parte dintr-o familie nobiliară sublimă, cu o poziţie deosebit de înaltă, de ex. un rege sau împărat.

„Hristos” provine din limba greacă („Christos”) şi înseamnă în traducere „Cel ce este uns”.

Pe vremea Vechiului Testament, regii erau unşi (vezi Psalmii 20, 6); acest act reprezenta sfinţirea lui pentru îndeplinirea unei însărcinări sfinte. Isus este denumit „Cel uns” deoarece este Domn peste toate, pentru că îi împacă pe oameni cu Dumnezeu şi pentru că propovăduieşte voia lui Dumnezeu.

Numele de „Hristos”, un nume deosebit şi cu caracter înalt, aşa-zis „titlu înalt”, este strâns legat de persoana lui Isus, astfel încât a devenit mai târziu numele Său propriu: Isus Hristos.

Numele „Mesia” provine din limba ebraică şi înseamnă în traducere tot „Hristos” sau „Cel uns”. În Noul Testament ni se spune clar că Isus din Nazaret este Hristos, pe care îl aşteaptă poporul lui Israel.

În Vechiul Testament apare denumirea de „Domn” în special atunci când este vorba despre Dumnezeu. În Noul Testament, acest „titlu înalt” se foloseşte şi atunci când este vorba despre Isus Hristos. Denumirea de „Domn” caracterizează autoritatea divină a lui Isus Hristos, depăşind, prin urmare, sensul acestui cuvânt de formulă de adresare faţă de o persoană. Când Isus este denumit „Domn”, autorul doreşte să exprime faptul că Isus este Dumnezeu.

Atunci când se foloseşte „titlul înalt” de „Fiul omului”, nu este vorba despre fiul unui om, ci de o fiinţă cerească care stăpâneşte şi judecă peste oameni.

Pe vremea lui Isus Hristos, „Fiul omului” era aşteptat în cercurile evreieşti credincioase, căruia Dumnezeu trebuia să-i transmită conducerea lumii. Conform celor scrise în Ioan 3, 13, Isus se arată drept acest Fiu al omului care a coborât din cer. El avea puterea de a ierta păcatele şi de a mântui (vezi Matei 9, 6).

„Pentrucă Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut.“ (Luca 19, 10).

Da. În Sfânta Scriptură mai întâlnim şi alte „titluri înalte” folosite pentru a-L numi pe Isus: „Emanuel”, „Ucenicul lui Dumnezeu”, „Fiul lui David”.

Numele ebraic „Emanuel” înseamnă „Dumnezeu este cu noi”. Isus Hristos poartă numele „Emanuel” deoarece Dumnezeu este în El, printre oameni, şi le oferă ajutorul Său.

Denumirea de „Ucenic al lui Dumnezeu” apare în Sfânta Scriptură atunci când sunt numite persoane care îi slujesc lui Dumnezeu. Atunci când Isus este numit „Ucenic al lui Dumnezeu”, acest lucru este un indiciu la slujirea şi suferinţa Lui în folosul oamenilor.

În Noul Testament, „Fiul lui David” este denumirea folosită pentru Isus Hristos. Încă de la începutul Evangheliei după Matei putem citi: (Aceasta este) „Cartea neamului lui Isus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam.” (Matei 1, 1). Lucrul acesta înseamnă că profeţiile care îi fuseseră date lui David s-au împlinit prin Isus Hristos (2 Samuel 7; Faptele apostolilor 13, 32-37).

Isus Hristos a acţionat ca Împărat, ca Preot şi ca Profet.

Când vorbim de un împărat, ne gândim la faptul că el stăpâneşte şi domneşte. Pe vremea Vechiului Testament, preotul acţiona spre a-i împăca pe oameni cu Dumnezeu. Profetul le propovăduieşte oamenilor voinţa lui Dumnezeu şi prezice evenimentele viitoare. Isus Hristos a realizat toate aceste lucruri într-un mod perfect.

La intrarea Lui în Ierusalim, Isus s-a arătat drept Împărat al păcii şi al dreptăţii. Înaintea lui Pilat, reprezentantul Romei, al stăpânilor lumii, Isus a spus, de asemenea, că este Împăratul care a venit să mărturisească despre adevăr.

Calitatea de Împărat a lui Isus nu se referă însă la împărăţia lumească şi totodată nu are nimic de-a face cu puterea exterioară, asupra lumii pământeşti. Calitatea Lui de Împărat se dovedeşte prin autoritatea şi puterea pe care le-a primit, prin puterea cu care a acţionat şi prin forţa cu care a înfăptuit semne şi minuni.

Onoarea de Împărat a lui Isus Hristos este subliniată de asemenea în Apocalipsa lui Ioan: Isus Hristos este „Domnul împăraţilor pământului!” (Apocalipsa 1, 5).

„Atunci un Împărat tot eşti!“ I-a zis Pilat. „Da“, a răspuns Isus. „Eu sunt Împărat. Eu pentru aceasta M-am născut şi am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu.“ (Ioan 18, 37).

Împăraţi importanţi din istoria poporului evreu:

  • Împăratul Saul
  • Împăratul David
  • Împăratul Solomon
  • Împăratul Ezechia

Pe vremea Vechiului Testament, cea mai importantă sarcină a preoţilor era aceea de a-i aduce jertfe lui Dumnezeu şi de a-L face astfel să fie îndurător. Isus Hristos este un preot mai presus de toţi ceilalţi preoţi, El este adevăratul Preot înalt. El şi-a jertfit viaţa fără de păcat, pentru a-i salva pe oameni de la moartea spirituală, ca să dobândească viaţa veşnică.

Înalţii preoţi aveau sarcina pe vremea Vechiului Testament de a aduce înaintea lui Dumnezeu, păcatele oamenilor. În acest scop, ei intrau o dată pe an în locaşul sfânt din Templu, în ziua împăcării, spre a se ruga pentru oameni. Isus Hristos nu avea nevoie să se împace cu Dumnezeu, aşa cum o făceau înalţii preoţi din Vechiul Legământ, El este El însuşi Împăciuitorul şi Cel ce iartă păcatele.

Jertfa lui Isus: vezi întrebările 98. ..., 177.

Preoţi importanţi din istoria poporului evreu:

  • Melhisedec
  • Aaron
  • Eli
  • Sadoc

Dumnezeu i-a profeţit lui Moise: „Le voi ridica din mijlocul fraţilor lor un prooroc ca tine, voi pune cuvintele Mele în gura lui, şi el le va spune tot ce-i voi porunci Eu.” (Deuteronomul 18, 18).

Ca Profet, Isus Hristos propovăduieşte voinţa lui Dumnezeu. El arată calea vieţii şi dezvăluie lucrurile viitoare. În cuvintele de despărţire, El profeţeşte patimile Sale; venirea Sfântului Duh. În Apocalipsă, El ne dezvăluie desfăşurarea istoriei mântuirii până la facerea lumii noi.

Afirmaţiile Lui rămân valabile în veşnicie: „cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.” (Marcu 13, 31).

„Pentrucă atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum, şi nici nu va mai fi. Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate.“ (Matei 24, 21.22).

„Vor fi semne în soare, în lună şi în stele. Şi pe pământ va fi strâmtorare printre neamuri, cari nu vor şti ce să facă la auzul urletului mării şi al valurilor; oamenii îşi vor da sufletul de groază, în aşteptarea lucrurilor cari se vor întâmpla pe pământ; căci puterile cerurilor vor fi clătinate. Atunci vor vedea pe Fiul omului venind pe un nor cu putere şi slavă mare. Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă uitaţi în sus, şi să vă ridicaţi capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie.“ (Luca 21, 25-28).

Prooroci importanţi din istoria poporului evreu:

  • Moise
  • Samuel
  • Ilie
  • Elisei
  • Ieremia
  • Isaia
  • Ioan Botezătorul

În Noul Testament, în cele patru cărţi, Evanghelia după Matei, după Marcu, după Luca şi după Ioan, ni se relatează despre viaţa şi faptele lui Isus Hristos. Cei patru evanghelişti, autorii Evangheliilor, nu au intenţionat să scrie istoria vieţii lui Isus, ci aduc mărturii cu privire la credinţa în faptul că Isus din Nazaret este Mesia.

Mesia: vezi întrebarea 112.

Fiul lui Dumnezeu s-a născut în Betleem din Fecioara Maria. În Evangheliile după Matei şi Luca ni se relatează despre naşterea Lui. Isus s-a născut în vremea în care, în Iudeea stăpânea Împăratul Irod, iar la Roma stăpânea Împarătul Cezar August.

Isus a trăit cu adevărat; El este deci o persoană din istoria omenirii, nu o fiinţă din lumea poveştilor sau a legendelor.

Îngerul Gavril i-a vestit Fecioarei Maria următoarele: „Şi iată că vei rămânea însărcinată, şi vei naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Isus. El va fi mare, şi va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt; şi Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci, şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit.“ (Luca 1, 31-33).

Îngerul i-a explicat de asemenea Mariei, că va rămâne însărcinată prin Sfântul Duh: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine, şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu.“ (Luca 1, 35).

Maria a fost mama naturală a lui Isus. Iosif l-a acceptat pe Isus ca pe propriul său fiu. De aceea, Iosif este amintit în arborele genealogic al lui Isus.

„Isus…era, cum se credea, fiul lui Iosif, fiul lui Eli“ (Luca 3, 23).

Împăratul August a poruncit să se facă un recensământ al populaţiei. În acest scop, fiecare om trebuia să se ducă în localitatea sa de baştină, acolo unde se născuse. Iată de ce Iosif, care era urmaşul lui David, a plecat împreună cu Maria la Betleem, „oraşul lui David”. Acolo nu au găsit niciun adăpost. Maria a născut pe Fiul ei într-un grajd şi L-a pus într-o iesle: „Şi a născut pe Fiul ei cel Întâi născut, L-a înfăşat în scutece, şi L-a culcat într-o iesle, pentrucă în casa de poposire nu era loc pentru ei.“ (Luca 2, 7).

Din această întâmplare reiese foarte clar că Dumnezeu s-a născut ca om în condiţii foarte sărace.

Au apărut nişte îngeri care le-au anunţat vestea bucuroasă câtorva păstori care îşi păşteau oile pe un câmp de lângă Betleem: „astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.“ (Luca 2, 11; şi Mica 5, 1).

În Evanghelia după Matei ni se relatează de asemenea, că o stea a indicat naşterea lui Isus. Trei bărbaţi înţelepţi (Magi) veniţi de la „Răsărit” (din Orient) au urmat acea stea şi au ajuns la Ierusalim, spre a i se închina „Împăratului-Prunc”: „Unde este Împăratul de curând născut al Iudeilor? Fiindcă I-am văzut steaua în Răsărit, şi am venit să ne închinăm Lui.“ (Matei 2, 2). Împăratul Irod i-a trimis la Betleem. „Şi iată că steaua, pe care o văzuseră în Răsărit, mergea înaintea lor, până ce a venit şi s-a oprit deasupra locului unde era Pruncul.“ (Matei 2, 9).

Toate aceste evenimente indică caracterul unic al naşterii Fiului lui Dumnezeu.

„Magii“ erau acei învăţaţi din Orient, care se ocupau cu interpretarea deplasării şi poziţiei astrelor şi a viselor.

Împăratul Irod a crezut că în Betleem s-a născut un alt împărat care îl va alunga de pe tron într-o bună zi şi a vrut să-l omoare pe copilaş. El a dat poruncă să fie ucişi toţi copiii din Betleem, de la nou-născuţi şi până la vârsta de doi ani (Matei 2, 16-18).

Dumnezeu i-a vorbit lui Iosif în vis şi l-a îndemnat să fugă împreună cu Maria şi cu copilaşul în Egipt (Matei 2, 13.14). După moartea împăratului Irod, ei s-au reîntors la Nazaret, în Galileea.

În Luca 2, 52 stă scris că Isus creştea în înţelepciune, în statură şi era din ce în ce mai plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor. În Luca 2, 41-49 ni se relatează că Isus, în vârstă de 12 ani, a vorbit cu învăţătorii, iar aceştia au rămas uimiţi „de priceperea şi răspunsurile Lui.”

„Şi Isus creştea în înţelepciune, în statură, şi era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor.“ (Luca 2, 52).

Isus s-a lăsat botezat de Ioan Botezătorul, în râul Iordan. Imediat după botezul înfăptuit de Ioan, Sfântul Duh a coborât vizibil asupra lui Isus, iar Dumnezeu, Tatăl, a mărturisit de sus, din cer: „Tu eşti Fiul Meu prea iubit: în Tine Îmi găsesc toată plăcerea Mea!“ (Luca 3, 22). Prin acest lucru, ni s-a anunţat că Isus este Fiul lui Dumnezeu.

Isus era fără de păcat. În ciuda acestui fapt, El s-a lăsat botezat de Ioan Botezătorul, în râul Iordan, pocăindu-se. Din acest act al botezului, care este expresia pocăinţei, rezultă foarte clar că El s-a umilit şi a acceptat să fie botezat, ca şi cum ar fi fost un păcătos.

„Drept răspuns, Isus i-a zis (lui Ioan) :„Lasă-Mă acum, căci aşa se cade să împlinim tot ce trebuie împlinit.“ (Matei 3, 15).

Isus a fost condus de Sfântul Duh în pustiu, „ca să fie ispitit de diavolul” (Matei 4, 1). Isus a rămas acolo timp de 40 de zile, iar diavolul L-a ispitit de mai multe ori. Isus a rezistat ispitirilor şi l-a respins pe diavol. Apoi au venit nişte îngerii la Isus şi au început să-I slujească (Matei 4, 11).

Isus a rezistat ispitirilor diavolului, dovedind în acest fel că a biruit pe sanata, mai înainte încă de a începe să-i înveţe pe oameni.

Adam, cel dintâi om, nu a rezistat ispitei. Adam a devenit un păcătos şi împreună cu el, toţi oamenii. Spre deosebire de aceştia, Isus a fost fără păcat. În felul acesta, El a creat condiţia prin care toţi oamenii păcătoşi să-L poată regăsi pe Dumnezeu.

Păcatul iniţial: vezi întrebarea 482.

Isus a început să-i înveţe pe oameni pe la vârsta de 30 de ani, în Galileea (Luca 3, 23).

Punctul central al învăţăturii lui Isus este propovăduirea despre împărăţia lui Dumnezeu:

„S-a împlinit vremea, şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă, şi credeţi în Evanghelie.“ (Marcu 1, 15).

„Împărăţia lui Dumnezeu” nu este un teritoriu statal şi nici o putere politică care conduce. „Împărăţia lui Dumnezeu” înseamnă că Dumnezeu este prezent printre oameni şi stăpâneşte.

„Împărăţia lui Dumnezeu” a venit în mijlocul oamenilor prin persoana lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu (Luca 17, 21). Isus Hristos este Stăpânul, El face dreptate, El dăruieşte harul, El se îndreaptă către cei săraci şi care au nevoie de ajutor, El aduce mântuirea.

„Împărăţia lui Dumnezeu” mai are şi o conotaţie viitoare. Ea va începe cu nunta Mielului şi va dăinui veşnic prin facerea lumii noi (Apocalipsa 21, 1-3).

Nunta Mielului: vezi întrebările 566. ...
Împărăţia păcii: vezi întrebările 575. ...
Facerea lumii noi: vezi întrebarea 581.
„Vie Împărăţia Ta“: vezi întrebarea 635.

În Evanghelia după Matei, atunci când se vorbeşte despre „Împărăţia lui Dumnezeu” se foloseşte noţiunea de „Împărăţia cerului”. „Împărăţia lui Dumnezeu” este denumirea întrebuinţăta pentru prezent şi stăpânirea lui Dumnezeu printre oameni. Ea a putut fi trăită în vremea lui Isus. Astăzi, „Împărăţia lui Dumnezeu” este din nou prezentă, ea poate fi simţită în Biserica lui Hristos, în care acţionează Isus Hristos, deci în cuvânt şi sacrament.

Pe de altă parte, aşteptăm viitoarea „Împărăţie a lui Dumnezeu”, care va fi prezentă la nunta Mielului, în Împărăţia păcii şi la facerea lumii noi.

„A se pocăi” înseamnă a întoarce spatele prin căinţă păcatului şi a se întoarce cu faţa către Dumnezeu. Cine se pocăieşte este gata să-şi schimbe felul de a fi, în scopul de a face voia lui Dumnezeu.

„Evanghelia“ înseamnă „vestea bucuroasă“, „vestea bună“. Este vestea despre harul, dragostea şi împăcarea pe care ni le dăruieşte Dumnezeu prin fiinţa lui Isus Hristos.

Legea mozaică era absolut obligatorie pentru poporul evreu. Respectarea ei era condiţia pentru o legătură bună dintre om şi Dumnezeu. Isus a spus clar că autoritatea Lui este mai mare decât cea a lui Moise şi că El este stăpânul Legii. El a comprimat Legea într-o singură poruncă, aceea de a-L iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru ca pe sine însuşi (Matei 22, 37-40).

„Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc.“ (Matei 5, 17).

„Isus i-a răspuns: »Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău« (…Deuteronomul 6, 5). Aceasta este cea dintâi, şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: »Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi« (…Leviticul 19, 18). În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Proorocii“ (Matei 22, 37-40).

Isus a chemat mai mulţi ucenici ca să vină şi să-L urmeze (vezi Marcu 1, 16.17). Dintre aceştia El a ales doisprezece, pe care i-a numit apostoli, ca să-i aibă cu Sine, şi să-i trimeată să propovăduiască (vezi Marcu 3, 14).

Ucenicii lui Isus sunt acei oameni care urmează Evanghelia în cuvânt şi fapte.

Fiul lui Dumnezeu a înfăptuit diferite minuni : vindecări de bolnavi, alungări de duhuri rele, învieri din morţi, minuni legate de fenomenele naturale, minuni legate de alimente, minuni de daruri.

Isus a înfăptuit minuni pentru a arăta că Dumnezeu cel Atotputernic şi iubitor, se îndreaptă cu milă, prin El, către oamenii aflaţi în suferinţă. Minunile dezvăluiesc slava Fiului lui Dumnezeu şi marea Lui putere divină.

În Evanghelii ni se relatează că Isus a vindecat oameni orbi, ologi, surzi şi leproşi. Aceste vindecări dovedesc caracterul divin al lui Isus Hristos care a acţionat, aşa cum i-a spus Dumnezeu lui Israel: „căci Eu sunt Domnul, care te vindecă“ (Exodul 15, 26). Minunile de vindecare sunt întotdeauna în strânsă legătură cu gradul de credinţă al oamenilor în cauză (vezi de ex. Luca 18, 35-43).

În Evanghelii ni se relatează că Isus a alungat din oameni demoni, vindecându-i. Demonii, după cum se credea pe atunci, provocau anumite boli. Chiar şi duhurile necurate L-au recunoscut pe Isus Hristos şi se aplecau la pământ în faţa Lui (vezi Marcu 3, 11).

În Noul Testament, „demonii“ sunt acele duhuri rele şi potrivnice lui Dumnezeu, care, după cum credeau oamenii dintotdeauna, căutau să-i stăpânească şi să le provoace diferite boli.

În Evanghelii ni se relatează despre trei cazuri, în care Isus a readus la viaţă pe acei oameni morţi: învierea fiicei lui Iair (vezi Matei 9, 18-26), învierea fiului văduvei din Nain (vezi Luca 7, 12-15) şi învierea lui Lazăr, fratele Mariei şi al Martei (vezi Ioan 11, 1-44).

Cazurile de înviere din morţi arată clar că Isus Hristos este stăpân şi peste moarte. În acelaşi timp, ele ne arată speranţa, că într-o bună zi, morţii vor fi înviaţi şi vor dobândi viaţa veşnică.

Isus era stăpân asupra vântului şi a mării, ele îL „ascultau“ (vezi Matei 8, 27): în timpul unei furtuni, El a poruncit vântului şi mării să se liniştească, iar vântul s-a oprit şi marea s-a liniştit. Iată felul în care Isus avea putere peste elementele naturii.

Faptul că Isus era stăpân peste forţele naturii subliniază încă o dată calitatea de Creator a Fiului lui Dumnezeu, la fel ca cea a lui Dumnezeu, Tatăl (vezi Ioan 1, 1-3).

În toate cele patru Evanghelii ni se relatează despre minunea lui Isus prin care a săturat cinci mii de oameni cu cinci pâini şi doi peşti (vezi de ex. Marcu 6, 30-44). În plus, în Evanghelia după Matei şi în Evanghelia după Marcu, ni se vorbeşte despre hrănirea celor patru mii (Matei 15, 32-39 şi Marcu 8, 1-9).

Aceste minuni ne amintesc de faptul că Dumnezeu a hrănit poporul evreu cu mană atunci când a rătăcit prin pustiu. De asemenea, aceste întâmplări fac referire şi la Sfânta Cină.

Isus a mai înfăptuit minuni şi legat de daruri bogate oferite unor oameni. Un exemplu de o astfel de minune este marea cantitate de peşte prinsă de Petru. Împreună cu alţi pescari, Petru a încercat o noapte întreagă să prindă peşte şi nu a reuşit. La îndemnul cuvintelor lui Isus, ei au aruncat din nou mrejele şi au prins aşa de mulţi peşti, încât mrejele începuseră să se rupă, iar corăbiile erau în pericol să se scufunde de aşa de multă greutate (Luca 5, 1-11).

La nunta din Cana, Isus a făcut din apă, vin (Ioan 2, 1-11). Aceasta este tot o minune legată de un dar, şi prin urmare un semn că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.

Isus le-a propovăduit oamenilor. Cea mai cunoscută predică a Lui este „cuvântarea de pe munte“, consemnată în Evanghelia după Matei. La începutul „cuvântării de pe munte“ se află „Fericirile“.

Fericirile:

„Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!

Ferice de ceice plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!

Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul!

Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi!

Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă!

Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!

Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu!

Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia cerurilor!

Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni, şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră!“ (Matei 5, 3-11).

În Evanghelia după Matei întâlnim „Fericirile” din cuvântarea de pe munte. Prin acestea, Isus ne arată cum putem ajunge în „Împărăţia cerurilor“, care este prezentă în El. El îi numeşte „fericiţi“ pe acei oameni, care trăiesc aşa cum ne descriu Fericirile.

Împărăţia cerurilor: vezi întrebarea 135., Explicaţii la întrebarea 135.

În predicile Sale, Isus a vorbit deseori în pilde, folosind povestiri şi metafore. Povestirile sunt inspirate din viaţa de toate zilele ale ascultătorilor Lui, pentru a putea fi bine înţeles. Prin pilde, Isus a explicat multe idei importante din Evanghelii.

În primele trei Evanghelii ne-au fost transmise peste 40 de pilde.

„Isus a spus noroadelor toate aceste lucruri în pilde; şi nu le vorbea de loc fără pildă, ca să se împlinească ce fusese vestit prin proorocul, care zice: „Voi vorbi în pilde, voi spune lucruri ascunse dela facerea lumii.“ (Matei 13, 34.35).

Prin pildele povestite, Isus a explicat multe idei importante legate de Împărăţia lui Dumnezeu, de porunca de a-l iubi pe aproapele nostru, de caracterul oamenilor şi de venirea Fiului omului.

Împărăţia lui Dumnezeu: vezi explicaţiile la întrebarea 135.
Fiul omului: vezi întrebarea 114.

Isus a explicat acest lucru prin „Pilda grăuntelui de muştar şi aluatului”. Astfel, El a arătat începutul modest al Împărăţiei lui Dumnezeu şi apoi dezvoltarea ei.

„Grăuntele acesta, în adevăr, este cea mai mică dintre toate seminţele; dar, după ce a crescut, este mai mare decât zarzavaturile şi se face un copac, aşa că păsările cerului vin şi îşi fac cuiburi în ramurile lui. Le-a spus o altă pildă, şi anume: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un aluat, pe care l-a luat o femeie şi l-a pus în trei măsuri de făină de grâu, până s-a dospit toată plămădeala.“ (Matei 13, 32-33).

În „Pilda comorii ascunse şi a mărgăritarului” ni se vorbeşte despre omul care recunoaşte bogăţia ascunsă în Isus Hristos, o ia şi renunţă în schimb la toate celelalte lucruri. În alt loc, Isus subliniază acest lucru, prin următorul îndemn: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu …“ (Matei 6, 33).

„Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu o comoară ascunsă într-o ţarină. Omul care o găseşte, o ascunde; şi, de bucuria ei, se duce şi vinde tot ce are, şi cumpără ţarina aceea. Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un negustor care caută mărgăritare frumoase. Şi, când găseşte un mărgăritar de mare preţ, se duce de vinde tot ce are, şi-l cumpără.“ (Matei 13, 44-46).

„Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.“ (Matei 6, 33).

Prin „Pilda cu oaia rătăcită şi leul” Isus arată că Dumnezeu are grijă de toţi oamenii, chiar şi de cei care se pare că s-au pierdut. În „Pilda fiului risipitor ni se subliniază dragostea lui Dumnezeu faţă de cel păcătos.

„Dar El le-a spus pilda aceasta: „Care om dintre voi, dacă are o sută de oi, şi pierde pe una din ele, nu lasă pe celelalte nouăzeci şi nouă pe izlaz, şi se duce după cea pierdută, până când o găseşte? După ce a găsit-o, o pune cu bucurie pe umeri; şi, când se întoarce acasă, cheamă pe prietenii şi vecinii săi, şi le zice: „Bucuraţi-vă împreună cu mine, căci mi-am găsit oaia care era pierdută.“ Tot aşa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouă zeci şi nouă de oameni neprihăniţi cari n-au nevoie de pocăinţă.“ (Luca 15, 3-7).

Cele mai importante porunci sunt acelea de a-L iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru. Prin povestirea întâmplării despre un samaritean, Isus ne-a arătat cine ne este aproapele şi că dragostea pentru aproapele nostru înseamnă să nu închidem ochii faţă de nevoile celorlalţi, ci să-i ajutăm.

Dubla poruncă a iubirii: vezi întrebarea 282. ...

„Isus a luat din nou cuvântul şi a zis: „Un om se cobora din Ierusalim la Ierihon. A căzut între nişte tâlhari, cari l-au dezbrăcat, l-au jăfuit de tot, l-au bătut zdravăn, au plecat, şi l-au lăsat aproape mort. Din întâmplare, se cobora pe acelaş drum un preot; şi, când a văzut pe omul acesta, a trecut înainte pe alături. Un levit trecea şi el prin locul acela; şi când l-a văzut, a trecut înainte pe alături. Dar un Samaritean, care era în călătorie, a venit în locul unde era el, şi când l-a văzut, i s-a făcut milă de el. S-a apropiat de i-a legat rănile, şi a turnat peste ele untdelemn şi vin; apoi l-a pus pe dobitocul lui, l-a dus la un han, şi a îngrijit de el. A doua zi, când a pornit la drum, a scos doi lei, i-a dat hangiului, şi i-a zis: „Ai grijă de el, şi orice vei mai cheltui, îţi voi da înapoi la întoarcere“ (Luca 10, 30-35).

„Pilda vameşului şi a Fariseului“ arată următoarele: va fi socotit neprihănit, nu cel care se laudă cu ce poate, cu ce are şi cu ce este, ci acela care vine smerit înaintea lui Dumnezeu şi caută harul şi mila Lui.

„Pilda robului nemilostiv“ îi îndeamnă pe cei care au primit harul lui Dumnezeu să fie la rândul lor îndurători cu ceilalţi oameni. Cel care recunoaşte dragostea lui Dumnezeu va simţi nevoia să se împace.

„A mai spus şi pilda aceasta pentru unii cari se încredeau în ei înşişi că sunt neprihăniţi, şi dispreţuiau pe ceilalţi. „Doi oameni s-au suit la Templu să se roage; unul era Fariseu, şi altul vameş. Fariseul sta în picioare, şi a început să se roage în sine astfel: „Dumnezeule, îţi mulţămesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele.“ Vameşul sta departe, şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer; ci se bătea în piept, şi zicea: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!“ Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a pogorât acasă socotit neprihănit decât celălalt. Căci oricine se înalţă, va fi smerit; şi oricine se smereşte, va fi înălţat.“ (Luca 18, 9-14).

„Atunci Petru s-a apropiat de El, şi I-a zis: „Doamne de câte ori să iert pe fratele Meu când va păcătui împotriva mea? Până la şapte ori?“ Isus i-a zis: „Eu nu-ţi zic până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte. Deaceea, Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat, care a vrut să se socotească cu robii săi. A început să facă socoteala, şi i-au adus pe unul, care îi datora zece mii de galbeni. Fiindcă el nu avea cu ce plăti, stăpânul lui a poruncit să-l vândă pe el, pe nevasta lui, pe copiii lui, şi tot ce avea, şi să se plătească datoria. Robul s-a aruncat la pământ, i s-a închinat, şi a zis: „Doamne, mai îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti tot.“ Stăpânul robului aceluia, făcându-i-se milă de el, i-a dat drumul, şi i-a iertat datoria. Robul acela, când a ieşit afară, a întâlnit pe unul din tovarăsii lui de slujbă, care-i era dator o sută de lei. A pus mâna pe el, şi-l strângea de gât, zicând: „Plăteşte-mi ce-mi eşti dator.“ Tovarăşul lui s-a aruncat la pământ, îl ruga, şi zicea: „Mai îngăduieşte-mă, şi-ţi voi plăti.“ Dar el n-a vrut, ci s-a dus şi l-a aruncat în temniţă, până va plăti datoria. Când au văzut tovarăşii lui cele întâmplate, s-au întristat foarte mult, şi s-au dus de au spus stăpânului lor toate cele petrecute. Atunci stăpânul a chemat la el pe robul acesta, şi i-a zis: „Rob viclean! Eu ţi-am iertat toată datoria, fiindcă m-ai rugat. Oare nu se cădea să ai şi tu milă de tovarăşul tău, cum am avut eu milă de tine?“ Şi stăpânul s-a mâniat şi l-a dat pe mâna chinuitorilor, până va plăti tot ce datora. Tot aşa vă va face şi Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său.“ (Matei 18, 21-35).

În pildele despre venirea Fiului omului, Isus Hristos a vorbit despre revenirea Sa.

În Matei 24, 37-39 se face o comparaţie între timpul dinaintea revenirii lui Isus şi timpul lui Noe. Reiese de aici că revenirea lui Hristos va veni prin surprindere şi deodată.

Acelaşi mesaj îl întâlnim şi în „Pilda celor zece fecioare“ (vezi Matei 25, 1-13). Învăţăm de aici că trebuie să veghem şi să fim pregătiţi pentru revenirea Domnului.

„Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului. În adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului.“ (Matei 24, 37-39).

„Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, cari şi-au luat candelele, şi au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci din ele erau nechibzuite, şi cinci înţelepte. Cele nechibzuite, când şi-au luat candelele, n-au luat cu ele untdelemn; dar cele înţelepte, împreună cu candelele, au luat cu ele şi untdelemn în vase. Fiindcă mirele zăbovea, au aţipit toate, şi au adormit. La miezul nopţii, s-a auzit o strigare: „Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!“ Atunci toate fecioarele acelea s-au sculat şi şi-au pregătit candelele. Cele nechibzuite au zis celor înţelepte: „Daţi-ne din untdelemnul vostru, căci ni se sting candelele.“ Cele înţelepte le-au răspuns: „Nu; ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă nici vouă; ci mai bine duceţi-vă la cei ce vând untdelemn şi cumpăraţi-vă.“ Pe când se duceau ele să cumpere untdelemn, a venit mirele: cele ce erau gata, au intrat cu el în odaia de nuntă, şi s-a închis uşa. Mai pe urmă, au venit şi celelalte fecioare, şi au zis: „Doamne, Doamne, deschide-ne!“ Dar el, drept răspuns, le-a zis: „Adevărat vă spun, că nu vă cunosc!“ Veghiaţi dar, căci nu ştiţi ziua, nici ceasul în care va veni Fiul omului.“ (Matei 25, 1-13).

În Evanghelia după Ioan întâlnim afirmaţii ale lui Isus sub formă de „metafore”. Prin acestea, Isus explică care este caracterul şi firea Lui. Șapte dintre afirmaţiile lui Isus încep cu cuvintele „Eu sunt”. Folosind metafore, El se autodescrie, spunând că este „Pâinea vieţii“ (Ioan 6, 35), „Lumina lumii“ (Ioan 8, 12), „Uşa“ către mântuire” (Ioan 10, 9), „Păstorul cel bun“ (Ioan 10, 11), şi „Viţa“ (Ioan 15, 5). Pe lângă acestea, Isus spune că El este „învierea“, „calea, adevărul şi viaţa“ (Ioan 11, 25; 14, 6).

Toatea acestea înseamnă că Isus deschide calea către Dumnezeu, Tatăl, şi este originea mântuirii.

Cei doisprezece apostoli i-au fost foarte apropiaţi lui Isus, relaţia dintre ei fiind o relaţie deosebită, bazată pe încredere :

  • cei 12 apostoli au rămas lângă Isus şi L-au mărturisit ca fiind Hristos, în timp ce alţi ucenici nu L-au înţeles şi nu au vrut să-L mai urmeze (Ioan 6, 66-69).
  • atunci când Isus a creat Sfânta Cină, numai apostolii au fost împreună cu El (Luca 22, 14).
  • prin spălarea pe picioare, Isus le-a dat apostolilor un exemplu despre ce înseamnă slujirea cu smerenie (Ioan 13, 4).
  • înaintea de moartea Sa, Isus le-a adresat apostolilor cuvinte de despărţire, care sunt menţionate în Evanghelia după Ioan 13-16, promiţându-le trimiterea Sfântului Duh.
  • apostolilor le-a dat promisiunea revenirii Sale (Ioan 14, 3).
  • apostolilor li s-a arătat în mod repetat după învierea Sa (Faptele apostolilor 1, 2.3)
  • apostolilor le-a dat următoarea poruncă, înainte de înălţarea Sa la cer: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Și învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit.” (Matei 28, 19.20).

„După patima Lui, li S-a înfăţişat viu, prin multe dovezi, arătându-li-Se deseori timp de patruzeci de zile, şi vorbind cu ei despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu.“ (Faptele apostolilor 1, 3).

„S-a sculat dela masă, S-a desbrăcat de hainele Lui, a luat un ştergar, şi S-a încins cu el. Apoi a turnat apă într-un lighean, şi a început să spele picioarele ucenicilor, şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins. Pentrucă Eu v-am dat o pildă, ca şi voi să faceţi cum am făcut Eu.“ (Ioan 13, 4.5.15).

Perioada de suferinţă a lui Isus a început cu intrarea Lui în Ierusalim: „Când s-au apropiat de Ierusalim…, Isus a trimes pe doi din ucenicii Săi, şi le-a zis: „Duceţi-vă în satul dinaintea voastră: îndată ce veţi intra în el, veţi găsi un măgăruş legat, pe care n-a încălecat încă nici un om; deslegaţi-l şi aduceţi-Mi-l. Dacă vă va întreba cineva: „Pentruce faceţi lucrul acesta?“ să răspundeţi: „Domnul are trebuinţă de el.“ Au adus măgăruşul la Isus, şi-au aruncat hainele pe el, şi Isus a încălecat pe el. Mulţi oameni îşi aşterneau hainele pe drum, iar alţii presărau ramuri, pe care le tăiaseră de pe câmp. Cei ce mergeau înainte şi cei ce veneau după Isus, strigau: „Osana! Binecuvântat este cel ce vine în Numele Domnului!“ (Marcu 11, 1-9). În ciuda bucuriei manifestată de oameni, Isus Hristos a ştiut că bucuria poporului nu va dura mult timp, iar El va trebui să fie răstignit pe cruce.

Perioada de suferinţă a lui Hristos este deseori exprimată prin cuvântul „Patimile lui Hristos“, iar de aici „Săptămâna Patimilor“ (Săptămâna Mare, înainte de Paşte); în limba germană cuvântul pentru patimi este „Passion“, de la cuvântul în limba latină „passio“, care înseamnă „suferinţă“.

„Mânz“: este denumirea dată unui măgar tânăr, unui pui de măgar.

„Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit şi biruitor, smerit şi călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgăriţe.“ (Zaharia 9, 9).

Isus a curăţat Templul, izgonindu-i pe negustori şi pe cei care schimbau bani. În felul acesta, El a arătat clar că Templul este casa lui Dumnezeu, un locaş sfânt, nu un loc de afaceri.

Apoi, Isus a fost uns cu ulei de nard în Betania. După cum a spus Isus, lucrul acesta prevestea momentul morţii care avea să vină în curând, pentru că pe atunci, morţii erau unşi cu uleiuri preţioase (Marcu 14, 8).

Isus avea mulţi duşmani printre Farisei şi Saduchei, dintre care făceau parte înalţii preoţi. Aceştia voiau să-L ucidă. De aceea, situaţia Lui a devenit din ce în ce mai grea.

Ulei de nard: nardul este o plantă medicinală din regiunea Munţilor Himalaia (India, Butan, Nepal), cu denumirea latină „valeriana jatamansi“. Din rădăcina acesteia se extrăgea pe vremuri un ulei frumos mirositor, care se adăuga la uleiul folosit pentru săvârşirea unor ritualuri de ungere (mirul de nard). Nardul era importat încă din antichitate de ţările din bazinul Mării Mediterane. Fiind adus de la distanţe atât de mari, nardul era foarte scump.

Fariseii şi Saducheii erau reprezentanţii celor mai cunoscute grupări religioase din cadrul iudaismului din timpul lui Isus.

Fariseii au căutat să respecte cu stricteţe regulile legii mozaice, în scopul de a dobândi în felul acesta merite înaintea lui Dumnezeu. În Evanghelii sunt deseori criticate aceste forme de smerenie, deoarece ele pot duce la credinţa în propria dreptate şi la ipocrizie. Din rândul Fariseilor s-a dezvoltat iudaismul de astăzi.

Saducheii au respins credinţa în îngeri sau învierea morţilor. Ei proveneau în special din păturile bogate ale populaţiei şi din preoţii din Templul de la Ierusalim. După distrugerea Templului, ramura iudaică a Saducheilor s-a dezmembrat.

Pe lângă Saduchei şi Farisei, cea de-a treia grupare importantă din cadrul iudaismului antic au constituit-o Esenienii.

Iuda Iscarioteanul, unul dintre cei doisprezece apostoli, s-a dus la duşmanii lui Isus înainte de Paşte. „Atunci… Iuda Iscarioteanul, s-a dus la preoţii cei mai de seamă, şi le-a zis: „Ce vreţi să-mi daţi, şi-L voi da în mâinile voastre?“ (Matei 26, 14.15). Aceia i-au oferit 30 de arginţi. Era o sumă care, în general, se plătea pentru un sclav. Prin aceasta s-a împlinit un cuvânt al proorocului Zaharia (vezi Zaharia 11, 12.13) – Domnul a fost pus la acelaşi nivel cu un sclav (vezi Exodul 21, 32).

„Eu le-am zis: „Dacă găsiţi cu cale, daţi-Mi plata; dacă nu, nu mi-o daţi!“ Şi Mi-au cântărit, ca plată, treizeci de arginţi. Dar Domnul Mi-a zis: „Aruncă olarului preţul acesta scump, cu care M-au preţuit!“ Şi am luat cei trezeci de arginţi, şi i-am aruncat în casa Domnului, pentru olar.“

(Zaharia 11, 12.13).

De Paşte, Isus era împreună cu cei doisprezece apostoli şi sărbătoareau cina. Deci Iuda Iscarioteanul, care mai înainte se dusese la duşmanii lui Isus ca să-l văndă, era şi el de faţă.

În timp ce şedeau cu toţii la masă, Domnul a întemeiat Sfânta Cină: „Pe când mâncau ei, Isus a luat o pâine; şi, după ce a binecuvântat, a frânt-o, şi a dat-o ucenicilor, zicând: „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu.“ Apoi a luat un pahar, şi, după ce a mulţămit lui Dumnezeu, li l-a dat, zicând: „Beţi toţi din el; căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor.“ (Matei 26, 26-28).

În timpul acestei cine, Isus l-a numit vânzător pe Iuda Iscarioteanul. Atunci, acesta a părăsit adunarea. El a plecat „era noapte“ (Ioan 13, 30).

Sfânta Cină: vezi întrebările 494. ...

După cină, Isus împreună cu cei unsprezece apostoli s-au dus în Grădina Ghetsimani. În aceste momente de luptă dinaintea morţii Lui pe cruce, recunoaştem natura omenească a Fiului lui Dumnezeu. El a îngenunchiat cu smerenie şi s-a rugat din toate puterile: „Tată, dacă voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine! Totuşi, facă-se nu voia Mea, ci a Ta.“ (Luca 22, 42). Prin urmare, Isus s-a supus pe deplin voinţei Tatălui Său, El a fost gata să se jertfească. Atunci i s-a arătat un înger din cer, ca să-L întărească (vezi Luca 22, 43). Dar în acest timp, apostolii au adormit. Peste puţin timp, Isus a fost prins.

Atunci când Isus i-a rugat pe apostoli să vegheze împreună cu El, a venit o gloată de oameni înarmaţi, trimişi de către marele preot. Iuda Iscarioteanul i-a condus până la Isus şi L-a văndut pe acesta printr-un sărut: „Pe care-l voi săruta eu, acela este; să puneţi mâna pe el.“ (Matei 26, 48).

„Apoi a venit la ucenici, i-a găsit dormind, şi a zis lui Petru: „Ce, un ceas n-aţi putut să vegheaţi împreună cu Mine! Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită; duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă.“ (Matei 26, 40-41).

Simon Petru a scos sabia pentru a-L apăra pe Isus şi i-a tăiat urechea robului marelui preot (vezi Ioan 18, 10). Dar Isus l-a oprit şi i-a vindecat urechea acelui rob.

Isus nu s-a folosit de puterea Lui divină, ci s-a lăsat prins. După aceea, apostolii L-au părăsit şi au fugit.

În acea noapte, Simon Petru a fost întrebat dacă era un ucenic al lui Isus, dar el a tăgăduit aceasta. El s-a lepădat de Domnul de trei ori.

„Petru însă şedea afară în curte. O slujnică a venit la el, şi i-a zis: „Şi tu erai cu Isus Galileanul!“ Dar el s-a lepădat înaintea tuturor, şi i-a zis: „Nu ştiu ce vrei să zici.“ Când a ieşit în pridvor, l-a văzut o altă slujnică, şi a zis celor de acolo: „Şi acesta era cu Isus din Nazaret.“ El s-a lepădat iarăş, cu un jurământ, şi a zis: „Nu cunosc pe omul acesta!“ Peste puţin, cei ce stăteau acolo, s-au apropiat, şi au zis lui Petru: „Nu mai încape îndoială că şi tu eşti unul din oamenii aceia, căci şi vorba te dă de gol.“ Atunci el a început să se blastăme şi să se jure, zicând: „Nu cunosc pe omul acesta!“ În clipa aceea a cântat cocoşul. Şi Petru şi-a adus aminte de vorba, pe care i-o spusese Isus: „Înainte ca să cânte cocoşul, te vei lepăda de Mine de trei ori.“ Şi a ieşit afară şi a plâns cu amar.“ (Matei 26, 69-75).

Nu. Isus ştia că oamenii au slăbiciuni şi că apostolii erau şi ei slabi, dar nu le-a reproşat. După învierea Sa, El i-a întâmpinat adresându-li-se prin salutul păcii.

Înaltul sfat, preoţii cei mai de seamă, cărturarii şi bătrânii, L-au învinuit pe Isus de hulă (sau blasfemie = defăimarea sau batjocorirea lui Dumnezeu) şi au hotărât să-L pedepsească cu moartea. Pentru ei, blasfemia consta în faptul că Hristos s-a declarat drept Fiu al lui Dumnezeu.

După ce Isus a fost condamnat la moarte, Iuda Iscarioteanul a regretat că L-a văndut şi le-a dat înapoi preoţilor celor mai de seamă cei 30 de arginţi primiţi. Aceia nu mai voiau să aibă de-a face cu el. Atunci, el a aruncat arginţii în Templu, şi s-a dus de s-a spânzurat (vezi Matei 27, 1-5).

După ce a fost osândit de către Sinedriu, care era cea mai înaltă autoritate din Iudeea, Isus a fost dus înaintea lui Pilat din Pont, dregătorul roman, pentru a fi interogat. Pilat din Pont avea această sarcină, deoarece evreii erau în acea vreme ocupaţi de romani.

Pilat l-a găsit nevinovat pe Isus şi L-a trimis la Irod (numit şi Antipa), regele iudeilor. Dar pentru că romanii le interziseseră evreilor să dea pedeapsa cu moartea, Irod L-a trimis pe Isus înapoi la Pilat. Acesta a poruncit ca Isus să fie chinuit. Poporul a cerut ca Isus să fie răstignit pe cruce, învinuindu-L că se numea pe Sine Însuşi „regele iudeilor”, ridicându-Se astfel împotriva împăratului roman. O asemenea faptă se pedepsea cu moartea (Ioan 19, 12).

Pilat a spus că există o cale de a-i dărui lui Isus libertatea: conform tradiţiei, de Paşte poporul putea alege un om condamnat care putea fi graţiat şi iertat de pedeapsă, iar acum puteau alege între Isus şi Baraba. Ca semn că nu mai era răspunzător de ceea ce avea să se întâmple în continuare cu Isus, Pilat s-a spălat pe mâini în faţa poporului şi a spus: „Eu sunt nevinovat de sângele neprihănitului acestuia…“ (Matei 27, 24). După ce a poruncit ca Isus să fie din nou chinuit, Pilat L-a dat apoi în mâinile soldaţilor, ca să-L răstignească.

Naşterea lui Isus a avut loc pe vremea domniei lui Irod I. Atunci când Isus a fost dus înaintea lui Pilat din Pont, în Galileea domnea Irod Antipa, fiul lui Irod I.

Supunerea la chinuri era în antichitate o pedeapsă fizică şi o metodă de tortură prin care oamenii erau chinuiţi şi bătuţi cu biciul, cu nuiele, sau cu bastoane. În Evanghelii ni se relatează despre supunerea lui Isus la chinuri şi torturarea Lui, iar în Faptele apostolilor, despre torturile pe care au trebuit să le îndure apostolii.

Isus a îndurat în tăcere toate maltratările, umilinţele şi toată batjocura la care a fost supus. Chiar şi atunci când I s-a aşezat pe cap o coroană cu spini, pentru a-L batjocori, El a suportat acest lucru cu demnitate.

Isus a fost răstignit pe muntele Golgota, împreună cu doi răufăcători. Crucea lui Isus s-a aflat în mijloc. Aici s-a împlinit proorocirea din Isaia 53, 12: Domnul a fost tratat la fel ca cei fărădelege. Suferinţele cumplite ale lui Isus au continuat cu o luptă crudă cu moartea, iar după mai multe ore, a murit.

Răstignirea era în antichitate o metodă obişnuită de executare a unei persoane condamnate, supuse să moară în mod intenţionat de o moarte înceată şi plină de chinuri. În acest scop, cel condamnat era legat sau bătut în cuie pe o bârnă verticală, cu sau fără o altă bârnă perpendiculară, în formă de cruce.

Datorită participării dregătorului roman la condamnarea şi executarea lui Isus, putem spune că aceasta nu este o problemă de care este responsabil numai poporul evreu : vinovaţi au fost, de asemenea, şi cei păgâni.

Toţi oamenii, din toate timpurile şi până astăzi, sunt păcătoşi şi se încarcă permanent cu păcate. Isus a murit pentru păcatele tuturor oamenilor. De aceea, se poate spune că toţi oamenii sunt vinovaţi într-un final de moartea lui Isus.

Ultimele cuvinte rostite de Isus pe cruce ne sunt transmise în mod diferit în Evanghelii. Conform tradiţiei, ele sunt ordonate astfel:

„Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!“ (Luca 23, 34).

Isus a intervenit pentru toţi cei care L-au osândit la moarte pe cruce şi care nu şi-au dat seama de consecinţele faptei lor. Aici, Isus a îndeplinit porunca despre dragostea faţă de duşmani, într-un mod unic (Matei 5, 44.45.48).

„Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai.“ (Luca 23, 43).

Isus i s-a adresat tâlharului plin de căinţă care L-a rugat să-i dea harul Său şi care L-a mărturisit drept Mântuitor. Cuvântul „rai” înseamnă aici ţinutul din lumea cealaltă, al celor credincioşi şi drepţi.

„Femeie, iată fiul tău!“ – „Iată mama ta!“ (Ioan 19, 26.27).

Isus i-a încredinţat-o pe mama Sa Maria, lui Ioan. Aici se vede grija şi dragostea lui Hristos, care, în ciuda suferinţelor îndurate, intervine pentru aproapele Său.

În tradiţia creştină, Maria este simbolul Bisericii. Ea este încredinţată protecţiei şi ocrotirii apostolatului, reprezentat de Ioan.

„Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentruce M-ai părăsit?“ (Marcu 15, 34).

Cu aceste cuvinte, întâlnite în Psalmul 22, li se adresează evreii credincioşi lui Dumnezeu, atunci când se află în pragul morţii. În felul acesta, ei se plâng, pe de-o parte, că nu-L simt pe Dumnezeu mai aproape de ei, iar, pe de altă parte, mărturisesc credinţa în puterea şi harul Lui. Isus a folosit şi El aceste cuvinte, pe care le întrebuinţau de obicei oamenii în momentele de luptă cu moartea.

„Mi-e sete“ (Ioan 19, 28).

În timpul luptei împotriva morţii, lui Isus i-a fost sete şi a vrut să bea.

Acest cuvânt are legătură cu versetul din Psalmii 69, 21: „Ei îmi pun fiere în mâncare, şi, când mi-e sete, îmi dau să beau oţet“. Se poate interpreta, de asemenea, că Isus a trebuit să bea „paharul suferinţei” până la fund, deci a fost nevoit să sufere până la sfârşit.

„S-a isprăvit!“ (Ioan 19, 30).

Era cam în ceasul al nouălea, deci în cursul dimineţii, când au fost rostite aceste cuvinte. Isus S-a jertfit pentru mântuirea oamenilor.

„Tată, în mâinile Tale îmi încredinţez duhul!“ (Luca 23, 46).

Din aceste cuvinte reiese clar că Isus Hristos i s-a încredinţat pe deplin Tatălui Său în clipa morţii.

La moartea lui Isus pe cruce, pământul a început să se cutremure şi stâncile să se despice. Perdeaua din Templu, care despărţea Locul sfânt de Locul prea sfânt din lăuntrul Templului, s-a rupt în două părţi. De aici reiese clar, că prin moartea lui Isus Hristos, jertfa din Vechiul Testament nu mai este necesară. Prin jertfa Sa, Isus a deschis calea către Dumnezeu.

Sutaşul roman şi ostaşii care păzeau la crucea lui Isus împreună cu el, când au simţit că pământul se cutremură, au strigat „cu adevărat, acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!” (Matei 27, 54) De aici se vede că, chiar şi păgânii au mărturisit că Isus era Fiul lui Dumnezeu.

Vechiul Legământ / Noul Legământ: pe Muntele Sinai, Dumnezeu a încheiat un legământ cu poporul evreu, urmaşii lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacob. Semnul Vechiului Legământ era circumcizia. Din Vechiul Legământ face de asemenea parte legea mozaică, care exprimă voinţa lui Dumnezeu. Odată cu jertfa lui Isus s-a încheiat Noul Legământ. Acest Nou Legământ nu mai este valabil numai pentru evrei, ci pentru toţi oamenii. Prin Sfântul Botez cu apă se poate face parte din Noul Legământ.

Iosif din Arimatea, care făcea parte din Sinedriu, l-a rugat pe Pilat să-i dea trupul lui Isus, pe care voia să-l pună într-un mormânt. Împreună cu Nicodim, un fariseu care venise într-o noapte la Isus ca să-l înveţe (Ioan 3, 1.2), Iosif a pus trupul într-un mormânt nou şi nefolosit, săpat într-o stâncă. Apoi a prăvălit o piatră mare la uşa mormântului. Preoţii înalţi au pus ostaşi să păzească mormântul, pentru ca ucenicii lui Isus să nu poată fura trupul.

„A doua zi care vine după ziua Pregătirii, preoţii cei mai de seamă şi Fariseii, s-au dus împreună la Pilat, şi i-au zis: „Doamne, ne-am adus aminte că înşelătorul acela, pe când era încă în viaţă, a zis: „După trei zile voi învia.“ Dă poruncă dar ca mormântul să fie păzit bine până a treia zi, ca nu cumva să vină ucenicii Lui noaptea să-I fure trupul, şi să spună norodului: „A înviat din morţi!“ Atunci înşelăciunea aceasta din urmă ar fi mai rea decât cea dintâi.“ Pilat le-a zis: „Aveţi o strajă; duceţi-vă de păziţi cum puteţi.“ Ei au plecat, şi au întărit mormântul, pecetluind piatra şi punând strajă.“ (Matei 27, 62-66).

Dumnezeu-Fiul s-a născut ca om, în Isus Hristos, şi a venit pe lume ca să ia asupra Lui toate păcatele oamenilor. El s-a jertfit din propria voinţă şi din dragoste divină, spre a-i salva pe oameni de la moarte. Puterea păcatului este mare, dar puterea dragostei divine, care se arată prin jertfa vieţii lui Isus Hristos, este şi mai mare.

Salvarea de la moartea spirituală /mântuirea: vezi întrebările 89.-90., 108.-109., 215.-216.

„Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi.“ (Ioan 15, 13).

Jertfa morţii lui Isus este baza unei noi legături dintre oameni şi Dumnezeu. Omul păcătos poate ajunge din nou la Dumnezeu.

Da. În Isaia 53, 3-5 este descrisă suferinţa Domnului, care este dispreţuit şi trebuie să sufere. Putem citi că el este „dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa […] Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui […] Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.“ Acestea sunt indicii cu privire la calea suferinţelor lui Isus Hristos şi jertfa morţii Lui.

Da. Isus a făcut de mai multe ori referiri la suferinţele şi moartea Lui, chiar şi la învierea Lui.

Petru i-a spus lui Isus că este „Hristosul lui Dumnezeu“, după care, Isus a vorbit despre patimile pe care avea să le îndure şi despre moartea Sa: „Fiul omului trebuie să pătimească multe, să fie tăgăduit de bătrâni, de preoţii cei mai de seamă şi de cărturari, să fie omorât, şi a treia zi să învieze.“ (Luca 9, 22).

La sfârşitul celor petrecute pe muntele schimbării la faţă, Isus a rostit următoarele cuvinte asemănătoare: „Fiul omului va fi dat în mâinile oamenilor; ei Îl vor omorî, şi a treia zi după ce-L vor omorî, va învia.“ (Marcu 9, 31).

Înainte de a se duce la Ierusalim, Isus le-a spus apostolilor următoarele: „Fiul omului va fi dat în mâinile preoţilor celor mai de seamă şi cărturarilor. Ei Îl vor osândi la moarte, şi-L vor da în mâinile Neamurilor, ca să-L batjocorească, să-L bată şi să-L răstignească; dar a treia zi va învia.“ (Matei 20, 18.19).

Isus le-a spus Cărturarilor şi Fariseilor că va învia după trei zile. El a amintit de întâmplarea cu proorocul Iona: „Căci, după cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi în pântecele chitului, tot aşa şi Fiul omului va sta trei zile şi trei nopţi în inima pământului.“ (Matei 12, 40).

În 2 Corinteni 5, 19 citim despre însemnătatea jertfei şi morţii lui Isus pe cruce următoarele: „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine.“ In 1 Ioan 3, 16 se spune: „Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru noi.“

În discuţiile cu privire la învăţăturile false, care negau existenţa lui Isus Hristos ca om pe pământ şi învierea Lui, apostolul Pavel a subliniat clar: „că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi.“ (1 Corinteni 15, 3.4).

Crucea lui Hristos este un semn al împăcării lui Dumnezeu cu oamenii păcătoşi. Moartea pe cruce era în antichitate expresia unei înfrângeri: sfârşitul ruşinos al unui om dispreţuit, respins de societatea omenească. În cazul lui Isus, ceea ce pare a fi o înfrângere, este o biruinţă: prin moartea pe cruce, El a înfăptuit un act inegalabil al mântuirii.

„Fiindcă propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării: dar pentru noi, cari suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu.“ (1 Corinteni 1, 18).

După ce a murit, Isus s-a dus în Împărăţia morţilor. În 1. Petru 3, 18-20 scrie că, după moartea Sa, Fiul lui Dumnezeu le-a propovăduit morţilor care nu s-au supus lui Dumnezeu pe vremea lui Noe. El a făcut lucrul acela, ca să le poată oferi şi morţilor, mântuirea : „Căci tocmai în vederea aceasta a fost vestită Evanghelia şi celor morţi, pentruca să fie judecaţi ca oameni în trup, dar să trăiască după Dumnezeu, în duh.“ (1 Petru 4, 6).

Pe pământ, Fiul lui Dumnezeu s-a întors către cei păcătoşi, iar apoi a procedat la fel şi cu cei morţi. După jertfa Lui pe cruce, a fost posibil ca şi cei morţi să primească mântuirea.

„Hristos, de asemenea, a suferit odată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu. El a fost omorât în trup, dar a fost înviat în duh, în care S-a dus să propovăduiască duhurilor din închisoare, cari fuseseră răzvrătite odinioară, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu era în aşteptare, în zilele lui Noe, când se făcea corabia, în care au fost scăpate prin apă un mic număr de suflete, şi anume opt. “ (1 Petru 3, 18-20).

Învierea lui Isus Hristos este realizată de Dumnezeu ca Treime:

  • pe de-o parte ni se dezvăluie aici puterea lui Dumnezeu-Tatăl – El L-a înviat pe Isus din morţi : „Dumnezeul părinţilor noştri a înviat pe Isus, pe care voi L-aţi omorât, atârnându-L pe lemn.“ (Faptele apostolilor 5, 30). Pe de altă parte, aici s-au împlinit următoarele cuvinte ale lui Dumnezeu, ale Fiului : „Am putere s-o dau (viaţa) şi am putere s-o iau iarăş“ (Ioan 10, 18).
  • în sfârşit, faptele lui Dumnezeu, ale Sfântului Duh, sunt mărturisite în Epistola apostolului Pavel către Romani : „Şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi, va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi.“ (Romani 8, 11).

Faptul că Isus Hristos a înviat din morţi dovedeşte puterea lui Dumnezeu asupra morţii.

Isus Hristos a înviat, dar nici un om nu a fost martor ocular la această întâmplare. Cu toate acestea, în Sfânta Scriptură există multe mărturii cu privire la învierea Fiului lui Dumnezeu. Una dintre aceste mărturii este mormântul găsit gol. Alte dovezi sunt legate de multiplele apariţii ale Celui Înviat în cele 40 de zile dintre învierea şi înălţarea Lui. Sunt citate concret mai multe persoane cărora Isus li s-a arătat şi care L-au recunoscut.

Învierea lui Isus Hristos nu este o închipuire a adepţilor Lui, ci un fapt adevărat. Ea s-a petrecut într-adevăr.

„V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi; şi că i s-a arătat lui Chifa, apoi celor doisprezece. După aceea S-a arătat la peste cinci sute de fraţi deodată, dintre cari cei mai mulţi sunt încă în viaţă, iar unii au adormit. În urmă s-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor.“ (1 Corinteni 15, 3-7).

Isus Hristos a înviat din morţi. Prin aceasta, credinciosul are o speranţă îndreptăţită în propria sa înviere şi în dobândirea vieţii veşnice: „Dar acum, Hristos a înviat din morţi, pârga celor adormiţi. Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor. Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos.“ (1 Corinteni 15, 20-22).

Credinţa în învierea din morţi a lui Isus Hristos este necesară, deoarece, prin învierea Lui, ni se arată că El este Mântuitorul lumii (1. Corinteni 15, 14).

Mântuitor: vezi întrebarea 108., şi întrebarea 110.

După ce a înviat, Isus li s-a arătat de mai multe ori ucenicelor şi ucenicilor Lui. Iată câteva exemple :

Maria Magdalena şi alte femei au fost primele martore ale învierii lui Isus : „Dar iată că le-a întâmpinat Isus, şi le-a zis: „Bucuraţi-vă!“ Ele s-au apropiat să-I cuprindă picioarele, şi I s-au închinat.“ (Matei 28, 9).

Isus înviat din morţi i-a însoţit pe ucenicii Săi pe drumul Emausului, mai întâi fără a putea fi recunoscut. El le-a explicat Scriptura şi apoi a frânt împreună cu ei pâinea, astfel că aceştia L-au recunoscut (Luca 24, 13-35).

În seara zilei învierii Lui, Isus a venit în mijlocul ucenicilor Săi. În calitatea Lui de Cel Înviat şi de stăpân asupra morţii şi a păcatului, Isus le-a dat apostolilor împuternicirea prin care să le poată ierta oamenilor păcatele: „Luaţi Duhul Sfânt! Celorce le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi celor ce le veţi ţinea, vor fi ţinute.“ (Ioan 20, 19-23).

O altă dată, Domnul li s-a arătat câtorva ucenici la Marea Tiberiadei şi i-a dat apostolului Petru sarcina „să pască mieii şi oile lui Hristos”, deci, pe toţi membrii comunităţii, adică să-i îngrijească şi să le slujească (sarcina lui Petru - vezi Ioan 21, 15-17).

Domnul, care înviase din morţi, li s-a arătat apostolilor Săi „prin multe dovezi, arătându-li-Se deseori timp de patruzeci de zile, şi vorbind cu ei despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu.“ (Faptele apostolilor 1, 3).

În Corinteni 15, 6 apostolul Pavel spune că Isus-Înviat s-a arătat la peste cinci sute de fraţi deodată.

Iertarea păcatelor, Exemple de activităţi prin împuternicire: explicaţii la întrebarea 415, întrebarea 644

Însărcinarea lui Petru: vezi întrebarea 457. şi explicaţii la întrebarea 457.

„Dar Maria şedea afară lângă mormânt, şi plângea. Pe când plângea, s-a plecat să se uite în mormânt. Şi a văzut doi îngeri în alb, şezând în locul unde fusese culcat trupul lui Isus: unul la cap şi altul la picioare. „Femeie“, i-au zis ei, „pentruce plângi?“ Ea le-a răspuns: „Pentrucă au luat pe Domnul meu, şi nu ştiu unde L-au pus.“ Dupăce a zis aceste vorbe, s-a întors, şi a văzut pe Isus stând acolo în picioare; dar nu ştia că este Isus. „Femeie“, i-a zis Isus, „de ce plângi? Pe cine cauţi?“ Ea a crezut că este grădinarul, şi I-a zis: „Domnule, dacă L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus, şi mă voi duce să-L iau.“ Isus i-a zis: „Marie!“ Ea s-a întors, şi I-a zis în evreieşte: „Rabuni!“ adică: „Învăţătorule!“ (Ioan 20, 11-16).

Preoţii cei mai de seamă au aflat despre învierea lui Isus Hristos. Ei i-au mituit pe soldaţi cu bani şi le-au spus: „Spuneţi aşa: „Ucenicii Lui au venit noaptea, pe când dormeam noi, şi L-au furat.“ (Matei 28, 13).

Trupul înviat al lui Hristos nu cunoaşte sfârşitul şi moartea. El nu este legat de spaţiu şi timp. Trupul înviat al lui Hristos nu este de fapt un corp care se poate îmbolnăvi, care poate îmbătrâni şi, cândva, muri. El este un trup de slavă.

Isus Hristos a venit în mijlocul ucenicilor Săi, în acest trup de slavă. El a trecut prin uşile închise, a rupt pâinea împreună cu ucenicii, le-a arătat rănile de la răstignirea pe cruce şi a mâncat împreună cu ei. Prin aceasta, Isus Hristos le-a arătat că nu este un „duh”, ci a venit la ei în trup şi este prezent printre ei.

„Învierea” nu înseamnă revenirea în viaţa de pe pământ.

Învierea: vezi întrebările 535., 559.

„În seara aceleiaş zile, cea dintâi a săptămânii, pe când uşile locului unde erau adunaţi ucenicii erau încuiate…, a venit Isus, a stătut în mijlocul lor.“ (Ioan 20, 19).

„Uitaţi-vă la mâinile şi picioarele Mele, Eu sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi: un duh n-are nici carne, nici oase, cum vedeţi că am Eu.“ (Luca 24, 39-40).

La 40 de zile după înviere, Isus Hristos s-a înălţat la cer. La această întâmplare există martori oculari: după ce a vorbit cu apostolii Lui şi i-a binecuvântat, Isus „…S-a înălţat la cer, şi un nor L-a ascuns de ochii lor. Și cum stăteau ei cu ochii pironiţi spre cer, pe când Se suia El, iată că li s-au arătat doi bărbaţi îmbrăcaţi în alb, şi au zis: „…acest Isus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaş fel cum L-aţi văzut mergând la cer.” (Faptele apostolilor 1, 9-11)

„Am ieşit de la Tatăl, şi am venit în lume; acum las lumea, şi Mă duc la Tatăl.“ (Ioan 16, 28).

Isus Hristos s-a întors înapoi la Tatăl, „şi a şezut la dreapta lui Dumnezeu.”(Marcu 16, 19)

Pe vremuri, cine şedea la dreapta unui împărat, era părtaş la puterea şi autoritatea acestuia. Imaginea lui Isus Hristos care şade la dreapta lui Dumnezeu indică, deci, faptul că El participă la plinătatea puterii şi la slava lui Dumnezeu, Tatăl.

Isus Hristos doreşte să împartă în viitor această slavă cu cei care sunt ai Lui. Astfel, Isus spune în rugăciunea Sa: „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia, pe cari Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea.”(Ioan 17, 24). Rugămintea aceasta se va împlini atunci când Isus Hristos îi va răpi pe cei care sunt ai Lui împreună cu cei morţi şi îi va lua să fie cu El în veşnicie.

Răpiţi în văzduh: vezi întrebările 559. ...

„Iată, în adevăr, ce vă spunem, prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, cari vom rămânea până la venirea Domnului, nu o vom lua-o înaintea celor adormiţi. Căci însuş Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, cari vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.“ (1 Tesaloniceni 4, 15-17).

Da. Isus Hristos este prezent pe pământ chiar şi după înălţarea Lui la cer, şi anume prin Sfântul Duh, cea de-a treia persoană a lui Dumnezeu, care acţionează în biserică. În felul acesta, Isus Hristos împlineşte promisiunea: „Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.”(Matei 28, 20).

Sfântul Duh: vezi întrebările 197. ...

Isus le-a spus ucenicilor Săi: „Și după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.”(Ioan 14, 3). Isus Hristos va veni din nou – de data aceasta ca Mire.

Când se va întoarce ca Mire, îi va lua cu El pe cei morţi şi pe cei vii, care au primit darul Sfântului Duh şi care s-au lăsat pregătiţi, drept comunitate-mireasă, pentru acest eveniment. Revenirea lui Hristos este aproape.

Speranţa în viitor: vezi întrebările 549. ...

Evenimentul revenirii lui Isus Hristos mai este denumit „Ziua Domnului”, „Ziua lui Hristos”, „Viitorul Domnului nostru”, „Arătarea slăvii lui Hristos”, „Apariţia”, „Revenirea Domnului”, „Revenirea lui Hristos”.

Evenimentul acesta nu este Judecata de Apoi, ci luarea miresei lui Hristos acasă, la nunta Mielului.

„Să ne bucurăm, să ne veselim, şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit.“ (Apocalipsa 19, 7).

În Noul Testament, în special în epistolele apostolilor, este întărită proorocirea despre revenirea lui Hristos. În prima epistolă a sa către Corinteni, apostolul încheie prin cuvintele de salut „Maranata”, ceea ce înseamnă „Domnul nostru vine!”(1 Corinteni 16, 22).

Apostolul Iacov i-a îndemnat pe credincioşi să fie îndelung răbdători „căci venirea Domnului este aproape” (Iacov 5, 8). În epistola către Evrei citim acelaşi îndemn la răbdare: „încă puţină, foarte puţină vreme, şi Cel ce vine va veni, şi nu va zăbovi.”(Evrei 10, 37).

În cea de-a doua epistolă a lui Petru (vezi 2 Petru 3, 9), apostolul se împotriveşte tuturor celor care nu cred în revenirea lui Isus Hristos. El exclude complet posibilitatea unei întârzieri a împlinirii promisiunii despre revenirea Sa.

Sfântul Duh este Dumnezeu adevărat. El este cea de-a treia persoana a lui Dumnezeu, care, unit împreună cu Tatăl şi cu Fiul, sunt Domnul şi Dumnezeul pe care îl slăvim. Sfântul Duh vine de la Dumnezeu, Tatăl şi Fiul. Sfântul Duh trăieşte veşnic împreună cu Ei în comuniune şi, ca şi Ei, acţionează în tot Universul.

Trinitatea: vezi întrebările 51., 61. ...

„universal“: persoanele divinităţii nu acţionează numai într-un singur loc, limitat, ci pretutindeni şi întotdeauna unde vor, în lumea aceasta şi în lumea cealaltă.

Sfântul Duh se arată ca persoană a lui Dumnezeu, ca Trinitate, prin faptul că El trimite oameni care să transmită mai departe Evanghelia, la fel cum fac Dumnezeu şi Fiul. În Faptele apostolilor 13, 4 ni se relatează: „…trimeşi de Duhul Sfânt, s-au coborât la Seleucia, şi de acolo au plecat cu corabia la Cipru.”

El îi ajută în necazuri pe cei care Îl mărturisesc : „să nu vă îngrijoraţi…ce veţi vorbi; căci Duhul Sfânt vă va învăţa chiar în ceasul acela ce va trebui să vorbiţi.” (Luca 12, 11.12).

Sfântul Duh îi învaţă pe cei trimişi de Dumnezeu: „nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 2, 10).

Sfântul Duh mai este numit „Duhul lui Dumnezeu”, „Duhul Domnului”, „Duhul adevărului”, „Duhul lui (Isus) Hristos”, „Duhul Fiului” şi „Duhul slăvii”. Isus a vorbit despre Sfântul Duh numindu-L Mângâietor şi ajutor divin.

Isus Hristos este Mângâietor, Cel care ajută şi se roagă pentru ai Săi. În cuvintele de despărţire înainte de a fi prins şi răstignit, El a profeţat că va trimite pe Sfântul Duh drept Mângâietor şi ajutor: „Și Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac.”(Ioan 14, 16). Sfântul Duh îi însoţeşte pe cei credincioşi şi îi ajută în toate situaţiile din viaţă.

Sfântul Duh arată clar ce este pe placul lui Dumnezeu şi ce este împotriva voinţei Lui. Ca Duh al adevărului, El marchează adevărul şi minciuna. Sfântul Duh are grijă ca vestea despre jertfa lui Isus, învierea şi revenirea lui Hristos să fie păstrate şi răspândite de-a lungul timpului.

„Când va veni Mângâietorul, pe care-L voi trimete de la Tatăl, adică Duhul adevărului, care purcede dela Tatăl, El va mărturisi despre Mine.“ (Ioan 15,26).

Cuvintele „putere de sus” indică faptul că acţiunea Sfântului Duh reprezintă intervenţia puternică a lui Dumnezeu. Fiind „putere de sus” (Luca 24, 49), Sfântul Duh îi mişcă şi îi împlineşte pe oameni, îi întăreşte în strădaniile lor de a trăi pe placul lui Dumnezeu şi de a se pregăti în vederea revenirii lui Isus Hristos.

Recunoaştem foarte clar acţiunea Sfântului Duh prin faptul că Dumnezeu a devenit om în persoana lui Isus Hristos: Sfântul Duh s-a pogorât peste Maria (Luca 1, 35) şi ea a rămas însărcinată.

De asemenea, mai observăm că Sfântul Duh acţionează prin faptul că El îi ajută pe oameni să vadă adevărul divin (descoperiri şi cunoaşteri). Legat de aceasta, Isus a spus : „Dar… Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl, în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile, şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu.”(Ioan 14, 26) Astăzi trăim acţiunea Sfântului Duh la predică, mai ales în păstrarea vie a profeţiei lui Isus Hristos, că va reveni.

Apostolii îşi pot îndeplini sarcinile, pentru că sunt purtători de Sfânt Duh. „După aceste vorbe, a suflat peste ei(Isus), şi le-a zis : Luaţi Duh Sfânt !” (Ioan 20, 22)

Trebuie să facem deosebire între Sfântul Duh ca persoană a divinităţii şi Sfântul Duh ca dar de la Dumnezeu.

Sfântul Duh ca dar de la Dumnezeu este un cadou de la Dumnezeu şi o putere izvorâtă din Dumnezeu ca Trinitate. Credinciosul care primeşte acest dar este totodată umplut cu dragostea lui Dumnezeu.

Cei care sunt botezaţi, primindu-L pe Sfântul Duh ca dar de la Dumnezeu, primesc în acest fel şi darul de a fi copii ai lui Dumnezeu.

Sfântul Duh: vezi întrebările 198. ...
Copil al lui Dumnezeu: vezi explicaţiile la întrebarea 530.
Sfânta Pecetluire: vezi întrebările 515. ...

Darul Sfântul Duh îl primim de la Dumnezeu prin punerea mâinilor şi rugăciunea unui apostol. Lucrul acesta este exemplificat foarte frumos de „Petru şi Ioan în Samaria”.

„Apostolii, cari erau în Ierusalim, când au auzit că Samaria a primit cuvântul lui Dumnezeu, au trimes la ei pe Petru şi pe Ioan. Aceştia au venit la Samariteni, şi s-au rugat pentru ei, ca să primească Duhul Sfânt. Căci nu Se pogorâse încă peste niciunul din ei, ci fuseseră numai botezaţi în Numele Domnului Isus. Atunci Petru şi Ioan au pus mâinile peste ei, şi aceia au primit Duhul Sfânt.“ (Faptele apostolilor 8, 14-17).

Da. Atunci când scrie în Vechiul Testament despre „Duhul lui Dumnezeu”, este de fapt vorba despre Sfântul Duh. Dar El nu este încă menţionat ca persoană divină.

Da. În Sfânta Scriptură, acţiunea Sfântului Duh este menţionată şi mărturisită de nenumărate ori în Vechiul Testament. Sfântul Duh îi impulsiona pe oameni să devină instrumente ale voinţei divine. El a acţionat de exemplu prin proorocii din Vechiul Testament şi a vorbit prin ei. Prin Sfântul Duh au fost făcute profeţii cu privire la venirea lui Mesia.

Nu. Pe vremea Vechiului Testament, oamenii erau plini de Sfântul Duh numai pentru scurte perioade de timp. De abia după jertfa adusă de Isus Hristos prin moartea Sa, a fost posibil să se ofere darul Sfântului Duh ca sacrament.

Sfântul Duh ca dar sacramental: vezi întrebările 428., 440., 523. ...

În a 50-a zi după Paşte, de Rusalii, s-a pogorât Sfântul Duh peste ucenicii lui Isus adunaţi la Ierusalim.

În Biblie ni se relatează următoarele: „În ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc. Deodată a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Nişte limbi ca de foc au fost văzute împărţindu-se printre ei, şi s-au aşezat câte una pe fiecare dintre ei. Și toţi s-au umplut de Duh Sfânt, şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească.” (Faptele apostolilor 2, 1-4).

Sfântul Duh i-a umplut pe apostoli şi pe toţi care erau împreună cu ei cu acest dar, cu putere de sus.(vezi Luca 24, 49)

Da. Sfântul Duh a acţionat mereu, până în ziua de astăzi. În felul acesta simţim cum Dumnezeu este prezent.

Domnul însuşi a vorbit despre acţiunea viitoare a Sfântului Duh: „Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul ; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit, şi vă va descoperi lucrurile viitoare.”(Ioan 16, 13).

Sfântul Duh acţionează acolo unde oamenii cred în Isus Hristos, îL mărturisesc ca pe Domnul lor şi trăiesc după voia Lui.

Da. Toate cele trei persoane ale divinităţii (Trinitatea) acţionează în sacramente. Astfel, întotdeauna când acţionează Dumnezeu ca Treime, participă şi Sfântul Duh ca persoană a divinităţii.

Sacramentele sunt oferite în numele şi din puterea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh. Prin aceasta, sacramentele au puterea de a transmite mântuirea.

Sacramente: vezi întrebările 472. ...

Apostolii sunt trimişi de Isus Hristos. Prin ei, Isus le oferă oamenilor mântuirea. Ei îşi îndeplinesc însărcinarea prin puterea Sfântului Duh, care se manifestă prin oferirea sacramentelor, în propovăduirea iertării păcatelor şi în răspândirea Evengheliei, precum şi în păstrarea trează a profeţiei despre Isus Hristos. Astfel se înfăptuieşte pregătirea miresei lui Hristos în vederea revenirii lui Isus Hristos.

Mireasa lui Hristos (comunitatea mireasă): vezi întrebările 387., 555., 561. ...