Căutare comunitate
și district

 

Catehismul în Întrebări și Răspunsuri

11. Din istoria creştinătăţii

De Rusalii, s-a format la Ierusalim prima comunitate creştină, formată numai din evrei (Faptele apostolilor 2, 37). Fiind persecutaţi, mulţi credincioşi au fugit din Ierusalim (Faptele ap. 8, 1; 11, 19). În locurile unde au ajuns, ei au propovăduit Evanghelia, care a găsit credinţă la oameni. În felul acesta, s-au format comunităţi creştine şi în alte locuri.

Apostolii au crezut, la început, că trebuie să le propovăduiască Evanghelia numai evreilor. Dar Dumnezeu i-a apărut intr-o vedenie apostolului Petru şi i-a explicat că Evanghelia este şi pentru celelalte neamuri (Faptele ap. 10 şi 11).

La adunarea apostolilor de la Ierusalim, s-au explicat întrebările legate de misiunea în rândul neamurilor şi însemnătatea legii mozaice pentru neamurile botezate (Faptele ap. 15, 1-29). Aceste hotărâri au contribuit ca, comunităţile creştine să se desprindă până la urmă de multele tradiţii ale credinţei iudaice.

Neamurile: vezi explicaţiile la întrebarea 256.
Legea mozaică: vezi întrebările 272. ...

În cazuri speciale, prin „vedenie“ Dumnezeu le arată oamenilor pe care îi alege, voia Lui. O astfel de vedenie mai este denumită „viziune“.

Apostolul Pavel a fost acela care a propovăduit cel mai mult Evanghelia în mijlocul neamurilor. În acest scop, el s-a dus împreună cu apostolul Barnaba în Turcia de astăzi, în Grecia, în Cipru şi, la urmă, în Italia.

Adepţii lui Isus au fost numiţi pentru prima oară „creştini” în Antiohia (Faptele ap 11, 26).

Apostolii au activat mai întâi până la sfârşitul secolului I d.H. Ioan este considerat cel din urmă apostol al Bisericii vechi. După aceea, a început timpul în care însărcinarea de apostol nu a fost exercitată, de şi forma ei exista. De abia în sec. al XIX-lea a început din nou ca însărcinarea de apostol să fie exercitată şi îndeplinită de oameni în forma ei iniţială.

Ocuparea însărcinării de apostol: vezi explicaţiile la întrebarea 450.
Continuarea apostolatului: vezi întrebările 447. ...

Sfântul Duh a avut grijă să se nască colecţia de scrieri ale Vechiului şi Noului Testament (Canon) care urmau să fie respectate.

Prin acţiunea Sfântului Duh a fost posibil să se formuleze ideile de bază ale învăţăturii creştine, la adunările bisericeşti (Concilii). De aici fac parte, de exemplu, învăţătura despre Dumnezeu ca Sfântă Treime, că Isus Hristos este om adevărat şi Dumnezeu adevărat, precum şi cunoaşterea despre însemnătatea hotărâtoare a jertfei lui Isus şi a învierii Lui pentru mântuirea şi eliberarea oamenilor.

De asemenea, credinţa creştină s-a putut răspândi în toată lumea, datorită activităţii Sfântului Duh de-a lungul secolelor.

Biblia, canon: vezi întrebările 12. ...
Conciliu: vezi explicaţiile la întrebarea 33.
Dumnezeu ca Treime: vezi întrebările 61. ...
Două naturi ale lui Isus Hristos: vezi întrebările 103. ...

Mântuirea le-a fost transmisă oamenilor în special prin propovăduirea Evangheliei şi prin oferirea Sfântului Botez cu apă.

Mântuire: vezi întrebările 243. ...

Aruncarea cu pietre în diaconul Ștefan a declanşat un val de persecuţie: mulţi creştini au fost ucişi datorită credinţei lor. În felul acesta ei au devenit martiri.

În ciuda persecuţiilor şi a unei opoziţii puternice, credinţa creştină s-a răspândit în întregul Imperiu Roman.

Martiri: vezi explicaţiile la întrebarea 394.

Propovăduirea iniţială a apostolilor a fost continuată şi transmisă mai departe posterităţii de către „părinţii apostolici”. Aceştia au fost nişte învăţători, cu mare influenţă în cadru bisericii, dintre aceştea fac parte Clement de la Roma (mort pe la 100), Ignatius din Antiohia (mort pe la 115), Polycarp, episcop de Smirna (născut pe la 69, mort pe la 155) şi Papias din Hierapolis (născut pe la 70, mort pe la 130/140). Ei au urmărit să apere credinţa creştină faţă de neamuri şi evrei şi să păstreze bazele învăţăturii creştine.

O mare personalitate pentru biserică a fost Constantin cel Mare (cca. 295 până în 373), sub a cărui influenţă a fost formulat în anul 325 crezul de la Niceea.

„Părinţii bisericii” au fost acei învăţaţi care au formulat adevărurile de bază ale creştinismului, după „părinţii apostolici”. Dintre ei au făcut parte Ambrosiu de la Milano (339 - 397), Hieronimus (347 - 420) şi Hippo (354 - 430).

După timpuri grele de persecuţie, împăratul roman Constantin cel Mare a declarat, în anul 313, libertatea de credinţă a creştinilor.

În anul 381, împăratul Teodosiu a declarat creştinismul religie de stat în Imperiul Roman. El a interzis închinarea la dumnezei păgâni.

„Libertatea de credinţă“ înseamnă că oamenii sunt liberi să aleagă, să mărturisească şi să practice religia şi concepţia despre credinţa pe care o doresc.

În vremea popoarelor migratoare (sec.IV-V), creştinismul s-a dezvoltat mult în Europa şi Asia.

Un rol important la răspândirea creştinismului l-a jucat activitatea călugărilor, care au apărut mai întâi în Egipt. O sarcină importantă a călugărilor a fost aceea de a trăi în sărăcie, la fel ca Isus, şi de a transmite mai departe credinţa creştină. În Evul Mediu, mulţi călugări şi călugăriţe au adus rezultate excepţionale în ştiinţă şi s-au angajat în domeniul agriculturii şi cel social.

Creştinismul a început să determine, din ce în ce mai mult, viaţa oamenilor, precum şi cultura, politica şi societatea din Europa.

În anul 1054 s-a ajuns la separarea în Biserica de vest (romano-catolică) şi Biserica de est (ortodoxă).

Viaţa monahală sau călugăria este o formă de viaţă, prin care se încearcă separarea de ceea ce este lumesc, spre a-şi dedica pe de-a-ntregul viaţa religiei. Viaţa monahală este trăită atât de bărbaţi (călugări), cât şi de femei (călugăriţe).

Începând cu sec. al VII-lea, creştinii au fost confruntaţi cu o nouă religie în anumite părţi din Asia, Africa şi chiar şi din Europa, numită Islam sau islamism. Creştinismul a pierdut astfel multe teritorii, de exemplu Orientul Apropiat şi nordul Africii.

S-au iscat lupte, de exemplu cruciadele. Acestea au avut loc între 1095 şi 1270 în Orient şi au avut ca ţel, cucerirea Ierusalimului şi a Țării Sfinte pentru creştinătate.

Islamul este cea mai tânără religie a lumii. El a fost înfiinţat de profetul Mahomed în sec. al VII-lea d.H. Islamul predică credinţa într-un Dumnezeu, dar nu ca Sfântă Treime. În Islam, Isus este considerat un profet. Învăţătura sfânta a Islamului este Coranul.

Cruciadele: Palestina cu Ierusalimul se aflau sub ocupaţie islamică. Între sec.XI şi sec. XIII, Papii au chemat la luptă, pentru a reinstaura stăpânirea creştină în acest ţinut. Expediţiile militare care au avut loc s-au numit „cruciade”, iar luptătorii, „cruciaţi”, pentru că au pornit aceste campanii în numele şi în cinstea Crucii lui Hristos.

În Evul Mediu, s-a ajuns din ce în ce mai mult la o laicizare a bisericii, credinţa şi învăţătura au pierdut tot mai mult din valoare. Lucrul acesta s-a datorat lipsei de orientare după valorile Evanghelie.

Iată de ce s-au înmulţit strădaniile de a înfăptui o reformă a bisericii. Pe de-o parte, călugării s-au străduit să facă reforme în cadrul bisericii, iar pe de altă parte alţi bărbaţi, cum au fost francezul Petrus Waldes (1140, mort în 1218), teologul englez John Wycliff (1330 - 1384) şi Jan Hus (1369 - 1415), rectorul Universităţii de la Praga. Toţi aceştia au fost critici consecvenţi ai unei biserici laicizate. Mişcările provocate şi conduse de ei au cuprins întinse ţinuturi din Europa şi au dus până la urmă la Reformă.

Reforma (de la cuvântul latin „reformatio”: restabilire, înnoire) este o mişcare religioasă de înnoire în Europa, care se bazează pe dorinţa de a reconştientiza religia pe bazele Evangheliei.

Reforma este strâns legată de numele călugărului neamţ Martin Luther (1483 - 1546). Conform convingerilor sale, singura bază a învăţăturii trebuie să fie mărturia biblică a lui Isus Hristos. Luther a tradus Biblia, din limba ebraică şi din limba greacă, în limba germană, contribuind astfel la răspândirea ei în rândul maselor.

În anul 1534 a fost înfiinţată, în Anglia, Biserica anglicană.

În afară de Martin Luther din Wittenberg, au mai fost reformatorul Ulrich Zwingli (1484 - 1531), care a activat în Zürich şi Johannes Calvin (1509 - 1564), care a iniţiat la Geneva o mişcare de reformă separată.

Ca reacţie la Reformă, Concilul de la Trient (începând din 1545) a introdus o înnoire a bisericii şi a pregătit astfel terenul pentru Contrareformă. Aceasta a dus la renaşterea Papalităţii.

„Contrareforma“ reprezintă mişcarea Bisericii romano-catolice opusă Reformei.

De-a lungul disputei dintre protestantism şi catolicism s-a ajuns în Europa la Războiul de treizeci de ani (1618 - 1648), al cărui rezultat a fost, printre altele, întărirea influenţei statului asupra bisericii. Împăratul avea dreptul să decidă religia pentru supuşii din statul său.

„Protestanţii“ sunt acei credincioşi creştini, adepţi ai Reformei.

În sec. al XVIII-lea, credinţa creştină era legată deseori cu acea gândire a omului, conform căreia raţiunea omenească era singura unitate de măsură (Iluminismul). Ca reacţie la acest lucru a apărut Pietismul, o mişcare din cadrul Bisericii reformate, care a căpătat din ce în ce mai multă importanţă. Pietiştii studiază foarte intens Biblia, fiind foarte angajaţi pe plan social şi misionar.

misionar, misiune: vezi explicaţii la întrebarea 393.

În secolului al XIX-lea au început să se facă încercări de recâştigare de partea Evangheliei, a acelor creştini, care, datorită sărăciei şi inculturii, îşi pierduseră credinţa („misiune interioară”). În afară de acest lucru, s-au înfiinţat „societăţi-misionare” care se ocupau de o şi mai mare răspândire a creştinismului în ţările din afara Europei, în special în Africa.

O mare însemnătate au avut-o, îndeosebi în cadrul protestantismului din Anglia şi din SUA, aşa-numitele „mişcări de trezire”: credincioşii creştini au chemat la reîntoarcerea de la un „creştinism al obişnuinţei”, la o credinţă creştină vie. Această chemare la conştientizarea Evangheliei era deseori legată de speranţa în revenirea lui Hristos.

Acesta este fundalul istoric pe care Dumnezeu a pregătit activitatea noilor apostoli.

Între 1826 şi 1829 s-au adunat la Albury (sudul Angliei) mai mulţi bărbaţi credincioşi, pentru a studia împreună Apocalipsa lui Ioan. Aceste conferinţe au avut loc la chemarea bancherului Henry Drummond (1786 - 1860) împreună cu Edward Irving (1792 - 1834), preotul bisericii naţionale scoţiene. Participanţii la aceste conferinţe doreau să dobândească claritate în afirmaţiile biblice cu privire la acţiunea Sfântului Duh şi a revenirii lui Isus Hristos.

În Scoţia aşteptau de asemenea credincioşi de confesiuni diferite ca Sfântul Duh să acţioneze cu mai multă intensitate. În 1830 au avut loc în mijlocul lor vindecări de bolnavi remarcabile, vorbiri în limbi (vorbire în limbi diferite) şi profeţii.

John Bate Cardale (1802 - 1877) a fost chemat apostol de către Sfântul Duh, în toamna anului 1832, la Londra, şi a fost astfel numit apostol de Henry Drummond.

Începând din 1833 au mai fost chemaţi 11 apostoli prin intermediul de profeţii – îndeosebi prin profetul Oliver Taplin (1800 -1862).

În 1835, apostolii s-au retras timp de un an la Albury, ca să se sfătuiască împreună foarte intens. Ei au conceput o lucrare numită „Marele Testimonium“ (1837), o scriere a confesiunii, care a fost trimisă tuturor conducătorilor spirituali şi laici ai creştinătăţii.

În Testimonium, apostolii le cereau creştinilor să se adune sub conducerea lor şi să se pregătească pentru revenirea lui Hristos. Deci nu se vroia înfiinţarea unei noi biserici, ci reunirea diferitelor biserici sub conducerea apostolilor.

Dar majoritatea creştinilor nu au ascultat de chemarea apostolilor. Puţinii creştini care au crezut în apostoli s-au reunit într-o biserică nouă, şi anume Biserica catolico-apostolică.

Primele pecetluiri, care se numeau pe atunci „punerea mâinilor apostolului”, au avut loc în anul 1847 în Anglia, Canada şi Germania.

În anul 1855 au murit trei apostoli. Au fost apoi numiţi în apostolat urmaşii acestora, şi anume de către profeţii Edward Oliver Taplin şi Heinrich Geyer (1818 - 1896). Chemarea acestor apostoli nu a fost totuşi recunoscută de apostolii rămaşi. Apoi nu au mai fost numiţi alţi apostoli.

Această atitudine a avut ca urmare faptul că, după moartea ultimului apostol Francis V. Woodhouse în anul 1901, în Biserica catolico-apostolică nu au mai existat apostoli. Nu au mai fost numiţi nici alţi slujitori.

La 10 octombrie 1862, preotul Rudolf Rosochacky (1815 - 1894), conducătorul comunităţii catolico-apostolice din Königsberg, a fost numit apostol de către profetul Geyer. Apostolii Bisericii catolico-apostolice nu au recunoscut această chemare.

Profetul Heinrich Geyer împreună cu Friedrich Wilhelm Schwartz (1815 - 1895), conducătorul comunităţii catolico-apostolice din Hamburg, erau totuşi convinşi că această chemare era lucrarea Sfântului Duh.

La 4 ianuarie 1863, comunitatea din Hamburg a recunoscut această chemare a apostolului şi a fost, din acest motiv, exclusă din Biserica catolico-apostolică.

În ianuarie 1863 se consideră deci că s-a înfiinţat Biserica Nouapostolică.

La puţin timp după aceea, apostolul Rosochacky s-a retras din sarcina de apostol, fapt pe care Geyer, Schwartz şi comunitatea din Hamburg l-au considerat a fi un îndemn divin.

Preotul Carl Wilhelm Louis Preuß (1827 - 1878) şi, puţin mai târziu, Friedrich Wilhelm Schwartz au fost chemaţi apostoli. Preuß a activat în nordul Germaniei, în timp ce apostolul Schwartz a activat în Țările de Jos.

În scurt timp au urmat alte chemări de apostoli. Noua comuniune formată s-a numit „Misiunea generală creştină apostolică”.

În anul 1872, Friedrich Wilhelm Menkhoff (1826 - 1895) a fost chemat drept apostol pentru Westfalia şi Rheinland.

Apostolul Menkhoff a înfiinţat în 1884, în Germania, revista bisericească „Der Herold“. Sub influenţa lui, apostolul Schwartz a desfiinţat, mai întâi în ţinutul său de activitate, hainele de la serviciul divin şi multe elemente preluate de la liturghia catolico-apostolică. În anul 1885, aceste schimbări au fost preluate de toate celelalte comunităţi.

„Liturghie“ este forma fixă a desfăşurării unui serviciu divin.

Spre a se deosebi de comunităţile catolico-apostolice, comunităţile înfiinţate în 1863 şi-au luat numele de „comunităţi nouapostolice”, folosit de asemenea în documentele oficiale. În 1907 a urmat denumirea oficială de „Comunitate nouapostolică”, iar de prin 1930, denumirea de „Biserică Nouapostolică”.

Către sfârşitul sec. al XIX-lea, apostolatul a devenit, din ce în ce mai prezent în biserică, însărcinarea centrală, cu împuterniciri depline. În acelaşi timp, dispărea însărcinarea de profet. De la sfârşitul anului 1920 nu mai există profeţi în comunităţi.

În 1881 a fost chemat în sarcina de apostol, Friedrich Krebs (1832 - 1905) din Braunschweig (Germania). După moartea apostolilor Schwartz şi Menkhoff, el a preluat sarcina de conducere a bisericii. El şi-a dorit mult unitate între apostoli. Din 1897, a început să se cristalizeze sarcina de apostol patriarh. Friedrich Krebs a fost primul apostol patriarh în sensul pe care îl are astăzi această funcţie.

  • Hermann Niehaus (1848 - 1932, apostol patriarh între 1905 şi 1930)
  • Johann Gottfried Bischoff (1871 -1960, apostol patriarh între 1930 şi 1960)
  • Walter Schmidt (1891 - 1981, apostol patriarh între 1960 şi 1975)
  • Ernst Streckeisen (1905 - 1978, apostol patriarh între 1975 şi 1978)
  • Hans Urwyler (1925 - 1994, apostol patriarh între 1978 şi 1988)
  • Richard Fehr (1939 - 2013, apostol patriarh între 1988 şi 2005)
  • Wilhelm Leber (născut 1947, apostol patriarh între 2005 şi 2013)
  • Jean-Luc Schneider (născut 1959, apostol patriarh din 2013).